PDF - Limba Romana

Cum vorbim, cum scriem? 305Ion CIOCANULocutoriiCitim într-o culegere colectivăde articole şi studii de mare utilitate,chiar în intervenţia distinsei personalităţicăreia îi este închinată culegerea,că „ortografia este o convenţie şi că,odată stabilită de o instituţie abilitată,este bine ca această convenţie să fieacceptată de toţi locuitorii unei limbi”.(Din stimă pentru distinsa personalitate,nu dăm titlul publicaţiei.)„Locuitorii unei limbi” ar putea ficonsiderată o expresie plauzibilă numaişi numai într-o accepţie oarecummetaforică. Dacă „limba română estePatria mea”, vorba lui Nichita Stănescu,iar noi trăim în Patrie, adică înlimba maternă, rezultă că am fi şi...locuitorii limbii române.Or, aparţinând unui savant deprestigiu, cu grad de academician,textul respectiv este de asemeneade ordin propriu-zis ştiinţific şi nu eracazul ca autorul să recurgă la expresiimetaforice. În consecinţă, suntemsiguri că savantul a fost niţel „redactat”/„corectat”de îngrijitorii publicaţieichişinăuiene la care ne referim,în context fiind vorba – n-avem nicio îndoială – nu de „locuitori”, ci delocutori.Substantivul subliniat nu e întrebuinţatprea des în vorbirea / scriereaactuală, nu-l găsim nici în dicţionarelece ne stau oricând la îndemână.Dicţionarul explicativ al limbiiromâne l-a „observat” abia în ediţiaa II-a, din 1998, lămurindu-ne că înlingvistică acesta înseamnă vorbitor(pag. 580).Nici Dicţionarul ortografic,ortoepic şi morfologic al limbii românedin 1982 nu-l „cunoştea”. Dare bine că acelaşi dicţionar prestigiosîl recunoaşte şi îl defineşte în ediţia aII-a, revăzută şi adăugită (Bucureşti,Editura Univers enciclopedic, 2005,pag. 452).Că în loc de „locuitorii” unei limbiar fi trebuit să fie scris, în culegereadin care am citat, locutorii ne determinăsă credem şi Constant Manecaşi Florin Marcu care explică limpedeîn Dicţionarul de neologisme căsubstantivul locutor înseamnă în lingvistică„vorbitor (al unei limbi)”, iar înlimbajul comun – „persoană care formuleazăun enunţ” (pag. 636).Ar mai fi de spus că este întrebuinţatrelativ des şi substantivulinterlocutor (= persoană cu care dialogăm,deci un al doilea vorbitor) şică substantivul locutor denumeşte(totuşi) altceva decât... locuitor.Muşchiul– E scris aici „muşcă”, şi amdori să cumpărăm o bucată, dar maiîntâi vă rugăm să ne lămuriţi ce-i cuacest aliment, ne-am adresat uneisimpatice vânzătoare dintr-o hală demezeluri.– Aşa se numeşte această carne.Ştiu că e foarte gustoasă. Pot săvă dau să gustaţi.– Dar de ce se numeşte „muşcă”?– Nu ştiu.– Dar din ce parte a corpului etăiată ea?– Mi se pare că din... muşchi.– Apoi aşa ar fi cazul să scrieţi:muşchi, nu „muşcă”.Vânzătoarea tace.Preţul alimentului într-adevăr„muşcă”, de vreme ce depăşeşte 80(optzeci) de lei pentru un kilogram.Vânzătoarea intuieşte că vomcumpăra o bucată de „muşcă”. Nepropune o felioară de carne, care sedovedeşte deosebit de gustoasă.Achităm preţul pentru o jumăta-