PDF - Limba Romana

In memoriam 265Alexandru BANTOŞPoză cu Ştefancel MarePână la 1989 revista Moldovareprezenta un fel de refugiu pentruziariştii basarabeni. Aici lucra uncolectiv de scriitori şi publicişti careîi imprimase o anumită efigie şi îicrease faimă de publicaţie curajoasă,ea fiind aşteptată în casele basarabenilorca o icoană. Mai târziu,chiar avea să publice ICOANE ADE-VĂRATE (şi acum în sate mai pot fivăzute în casele ţăranilor decupăridin revistă), revigorând şi fortificândsentimentul de religiozitate pângăritatâta amar de vreme de către regimulde altădată. Moldova a făcut unfel de radiografie a societăţii, încercând,dimpreună cu alte publicaţii,prin intermediul tematicii abordate,să croiască drum vremurilor ce urmausă vină. Receptivă la pulsulaspiraţiilor conaţionalilor publicaţiaa devenit în special în anii descătuşăriinoastre, perioadă când tocmaiam avut norocul să fiu „acceptat” şieu drept membru al acestui colectiv.Zic „acceptat”, deoarece rar cine plecade la şi, respectiv, venea la Moldova.Doar în cazul în care cinevaera avansat în funcţie, aşa cum s-aîntâmplat cu Victor Dumbrăveanu,ziarist talentat care, să zicem aşa,„mi-a cedat” locul. Astfel m-am pomenitla Moldova, unde am deprins„arta” de a miza, indiferent de situaţie,întâi şi întâi pe propriile forţe, amdeprins aici calitatea de a fi sincer cumine însumi şi, nu în ultimul rând, amconştientizat că lucrurile oricum seschimbă spre bine. Acest optimism,plămădit la şedinţele redacţiei, erapromovat cu tact şi precauţie în paginilerevistei. Atmosfera generată eradeterminată nu numai de oameniicare făceau revista, dar şi de mulţimeaşi diversitatea autorilor carene scriau şi ne vizitau, prilej tocmaipotrivit pentru a pune la cale viitoarerubrici, articole, colaborări...Moldova m-a apropiat sufleteşteşi de Ion Dumeniuk, profesoruniversitar, iar apoi primul redactor-şefal revistei Limba Română şiprimul director al Departamentuluide Stat al Limbilor, instituţii careşi-au propus să contribuie la revigorarealimbii române în Basarabia, laextinderea funcţionării limbii de stat,la promovarea adevărului ştiinţificdespre istoria, structura şi evoluţialimbii şi a neamului nostru....Ion Dumeniuk era un ommodest, chiar foarte modest. Nuafişa această calitate, ea se manifestafiresc. M-am convins de atâteaori că nu-i plăcea să se impună.Ironiza pe seama „patrioţilor” noştricare „vânau” mitingurile, adunărilenaţionale sau alte acţiuni, considerateprilejuri potrivite pentru a rostio cuvântare, a lansa un apel, pentrua-şi etala sentimentele. Nu-i plăceasă pozeze, nici la propriu şi nici lafigurat, în faţa aparatului de fotografiatîl copleşea o timiditate inexplicabilă.Dacă analizezi pozele ce înveşnicescchipul lui Ion Dumeniuk,constaţi că este surprins, în majoritatealor, într-o stare sufletească oarecumjenantă. Priveşte fie „pozândca pentru acte”, deci având un anumitdisconfort, fie, foarte adesea,cu ochii coborâţi în... interiorul său.