PDF - Limba Romana

78Doina BUTIURCAFondul latinşi inovaţia învocabularulPANROMANICLimbile romanice sunt formeleactuale ale limbii latine, dezvoltateîn alotropi morfo-sintactici şi lexicali,diferiţi de la un idiom la altul. Sunt„tendinţe” identice care au dreptconsecinţe modificări lingvisticeidentice: înlocuirea formelor sinteticecu cele analitice în flexiuneanominală a limbilor neolatine; dezvoltareasistemului prepoziţiilor datorităfuncţiei analoage desinenţelorlatineşti pe care o preiau în sermovulgaris etc. Neutralizarea opoziţieisingular-plural în limbajul oral, caurmare a căderii consoanelor finale,a extins uneori rolul articolului(fr. maison şi maisons se pronunţăidentic, opoziţia sg.-pl. revenind articolului:la maison-les maisons).Aceste tendinţe ilustrează,într-un fel, celebra teorie a undelor,formulată în a doua jumătate asec. al XIX-lea de către JohannesSchmit (Wellentheorie): formeleanalitice s-au născut în latina popularăca o manifestare individuală şis-au extins treptat, prin imitaţie, peîntreg teritoriul Imperiului Roman,găsind un teren propice în toatelimbile romanice.Prin dinamica limbii înseşieste necesar ca aceste tendinţe săfie corelate cu diferenţele lexicale şimorfo-sintactice impuse de factoriilimba Românăextralingvistici determinanţi, dar nuşi definitorii (geografici, socio-culturalişi religioşi). Dacă există limbicare îşi datorează identitatea religiei(E. Coşeriu le numeşte „limbiliturgice”) prin faptul că aparţineaucomunităţilor religioase (sanscritaera limba literară a clasei sacerdotaledin India; gotica devine limbăliturgică prin traducerea Bibliei decătre episcopul got Ulfilas; paleoslavasau slava ecleziastică a fostfolosită de Kiril şi Metodiu în evanghelizareaslavilor, limba coptă estelimba în care s-a propovăduit religiacreştină…), la fel de adevărat estecă supravieţuirea acestor religiipână în perioada civilizaţiei modernese datorează – fie şi numai înparte – limbilor (vezi Creştinismul).Vocabularul unei limbi este „punctulde vedere” (Humboldt) din carefiecare popor deschide lumea lucrurilor,iar această lume este – într-oanumită măsură – sfera prin carese defineşte specificul unei limbi:domeniul vieţii materiale, al celeispirituale şi religioase.E. Coşeriu pornea de la axiomacă o „stare de limbă” este reconstituireaaltei „stări de limbă”,anterioare, şi nu un moment atinsde efemeritate. Modificările produsela nivelul fondului lexical, morfo-sintactical latinei clasice pot fi consideratemodificări numai în comparaţiecu fondul indo-european, înţelesca „stare anterioară” de limbă, alelatinei populare, în raport cu latinaclasică, tot aşa cum schimbărileproduse în limbile romanice suntschimbări doar dacă le raportămla specificul latinei populare. Sumaacestor etape diacronice o constituie„starea de limbă” actuală pe careo considerăm treapta necesară în-