PDF - Limba Romana

190ce corinticul este ca şi cum inexistent,manifestându-se prefigurativ şi indecisdoar în Povestea cu cocoşul roşu(1966) de Vasile Vasilache.Zbor frânt (1966), alături deSingur în faţa dragostei (1966)de Aureliu Busuioc, urmate de Disc(1969) de George Meniuc şi Vămile(1972) de Serafim Saka, înfăţişeazăfoarte nesigur tipul de roman ionic înliteratura din Basarabia, cu întârzierede trei-patru decenii de la apariţiaromanelor semnate de HortensiaPapadat-Bengescu, Camil Petrescu,Garabet Ibrăileanu, Anton Holban,Mircea Eliade, dar contemporanecu În absenţa stăpânilor (1966) deNicolae Breban, Vestibul (1967) deAlexandru Ivasiuc, Absenţii (1970),Feţele tăcerii (1974) de AugustinBuzura ş.a., scrieri care preiau elementeşi convenţii ale romanuluiionic, formulă afirmată şi exploratăplenar în anii treizeci ai secoluluitrecut. Pot fi amintite şi alte mostre,inclusiv din poezia şaizeciştilor, care,într-o literatură cu o evoluţie anormală,revine, după cum considerăM. Cărtărescu, la canonul modernistinterbelic, la un soi de „neo-modernism”.Dintre romanele lui VladimirBeşleagă poate doar Zbor frântşi Viaţa şi moartea nefericituluiFilimon sau anevoioasa cale acunoaşterii de sine sunt reprezentativepentru proza basarabeanădin secolul trecut. Sunt opere caretrebuie interpretate, dimpreună, caexpresie artistică, fie şi uşor confuză,a intuirii unei concepţii asupra vieţiişi destinului istoric al neamului, darşi ca o concepţie artistică diferită şichiar potrivnică celei oficiale, cu obsesiacelor trei nopţi (cenzura a fostlimba Românătotuşi vigilentă!) care ilustrează, pecât admitea / respingea (cu voie dela partid) cenzura, tipul subversivde roman, în bună măsură – ionic,dar, să recunoaştem, uşor asincroncu canonul postmodernist dominantîn literatura occidentală din a douajumătate a secolului al XX-lea. Suntrevelatoare în acest sens destăinuirilescriitorului dintr-o anchetă (De cescriu? În ce cred? / Revistă de istorieşi teorie literară, 1987, nr. 3-4): „Adevăratuldebut în literatură a venit...pe la treizeci de ani. Parcursesem olungă perioadă de ucenicie, în careau încăput anii de studenţie, cei dedoctorantură (am lucrat la teza: LiviuRebreanu şi arta romanului), anii deziaristică…”. Beşleagă este conştientde faptul că romanul „întârzie” înformele depăşite: „Am fost totdeaunaun întârziat şi când zic aşa am în vederenu doar faptul că am cunoscutpe clasicii noştri abia pe la douăzecişi cinci de ani (atunci au fost editaţi),ci şi pentru că tot ce am acumulatşi asimilat – cultură lingvistică şi literară– s-a depozitat în mine încet,greu, suprapunându-se peste nenumărateleşi dureroasele experienţeale vieţii personale: tatăl judecat şicondamnat la 20 de ani închisoare,mama secerată de o boală incurabilă.Loviturile destinului veneau săamplifice o rană mai veche, aceeape care o aveam din tinereţe, cânddescopeream că nu numai eu unulsunt mut, ci întreg neamul meu estelipsit de frumoasa lui limbă literară,fagure de miere, cum a numit-o poetul.Pe atunci impostorii vremii dezlănţuiserăo adevărată vânătoarede… cuvinte, iar marii înaintaşi aispiritualităţii noaste erau ţinuţi ca şisub lacăt…”.