Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

226
Nelu ZUGRAVU
dintr-o familie de extracţie provincială mai degrabă veche decât renumită
(„familia antiqua magis quam clara”), cum scria Eutropius 63 , şi lipsit de un
prestigiu politic şi militar deosebit în rândurile unor cercuri cu influenţă din
Capitală (în special praetorienii, devotaţi vechii dinastii), Traianus avea nevoie
de legitimare, pe care numai un act excepţional de politică externă i-o
putea da 64 . Din acest punct de vedere, punerea spiritului ofensiv roman în
serviciul propriei cauze a putut trece drept cupido triumphandi, cum avea să
scrie la începutul veacului al V-lea Pseudo-Aurelius Victor 65 .
Dintr-un tablou cu imaginea lui Traianus în secolele II-III nu pot
lipsi scrierile autorilor creştini. Pentru Theophilus de Alexandria, primul
apologet care, pe la 180, în lucrarea Ad Autolycos, a realizat o cronologie de
la crearea lumii până la moartea lui Marcus Aurelius 66 , Traianus nu era
decât un nume într-o succesiune de autoktarores 67 , menită să includă istoria
creştinismului „într-un cadru cronologic biblico-roman” 68 . Punctul de vedere
creştin asupra domniei lui Traianus a fost exprimat de Tertullianus (cca
160 – cca 230), cunoscător al vestitului rescript al împăratului adresat lui
Plinius Secundus, guvernatorul provinciei Bithynia, în 109 sau 110 ori cândva
între 111 şi 113, care formaliza pentru prima dată identitatea dintre nomen
Christianum şi flagitia 69 . În Apologeticum, lucrare redactată în 197, el sesiza
succession crisis of AD 96-99, London and New York, 2003; R. Ardevan, Pier Giuseppe
Michelotto despre Traian la 1994, în Simpozionul internaţional Daci şi romani. 1900 de ani
de la integrarea Daciei în Imperiul roman (Timişoara, 24-26 martie 2006), Timişoara, 2006,
114-115.
63
Eutr., VIII, 2, 1.
64
K. Strobel, Traianus optimus princeps: Reichs- und Grenzpolitik als innenpolitische
Dimension seiner Herrschaft, în Traian in Germanien…, 17-30; R. Ardevan, op. cit.,
119. Dimpotrivă, propaganda imperială s-a străduit să demonstreze că războiul împotriva
regatului dac n-a fost rezultatul apetitului pentru glorie al împăratului, ci o necesitate
impusă de asigurarea securităţii frontierelor – O. Richier, op. cit., 613.
65
Ps.-Aur. Vict., Epit. Caes., XLVIII, 10.
66
Theoph. Antioch., 3 Aut., XXIV-XXVIII; H. Inglebert, Les Romains chrétiens
face à l’histoire de Rome. Histoire, christianisme et romanité en Occident dans l’Antiquité
tardive (III e -V e siècles), Paris, 1996, 56, nota 163.
67
Theoph., 3 Aut., XXVII; H. Inglebert, op. cit., 59.
68
Ibidem.
69
Plin. Sec., Ep. X, 97, 1-2; Eus., HE, III, 33, 1-3; M. Sordi, The Christians and
the Roman Empire, translated by A. Bedini, London and New York, 1994, 59-65; J. Siat,
La persécution des chrétiens au début du IIe s. d’après la lettre de Pline le Jeune et la réponse
de Trajan en 112, în LEC, 63, 1995, 160-170; N. Zugravu, O. Albert, Scripta contra
Christianos în secolele I-II (Texte şi interpretări), Iaşi, 2003, 145-175; J. Molthagen, Cogni-