Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

362
NOTE BIBLIOGRAFICE / NOTIZIE BIBLIOGRAFICHE
Bejan, Etnogeneza..., p. 54: „ea /romanizarea
– n.n./ nu a reprezentat o politică deliberată
a autorităţilor de stat, ci s-a desfăşurat
aleatoriu prin caracterul liberal al regimului
administrativ roman”.
Ibidem, p. 54: „romanizarea nu este un proces
de control al statului roman, ci reprezintă
un proces în care populaţiile indigene
au ca fundament dezvoltarea anterioară, elita
aristocratică şi comunităţile rurale integrându-se
culturii şi limbii romane”.
Ibidem, p. 85-86: „[p. 85] Sunt /obiectele de
factură creştină – n.n./ însă // [p. 86] manifestări
disparate, între hotarele statului roman.
Ele /obiectele paleocreştine – n.n./ nu sunt
prea numeroase şi aparţin în general artei
minore, datându-se majoritatea în a doua jumătate
a secolului al III-lea d.Hr. Dacă nu se
poate vorbi de o generalizare a noii credinţe
în intervalul cronologic amintit, se poate
aprecia însă că la acea vreme, în cele două
provincii existau nu numai creştini izolaţi,
dar şi nuclee de credincioşi. Este valabil îndeosebi
pentru Dobrogea, unde comunitatea
devenise o realitate, modul de existenţă a adepţilor
noii religii. Faptul este atestat şi documentar,
prin acte de martiraj ale creştinilor
căzuţi în vremea lui Diocleţian, reflectând
organizarea ierarhică creştină aici
înainte de edictul de la Milan (313), prin
menţionarea lui Evanghelicus, episcop de
1999 1 , p. 28: „Romanizarea n-a reprezentat
o politică deliberată, conştientă a autorităţilor
de stat, ci s-a desfăşurat oarecum aleatoriu,
caracterul liberal al regimului administrativ
roman favorizând răspândirea elementelor
de civilizaţie romană şi stimulând voinţa
unora dintre autohtoni (în special
elitele) de a şi le însuşi”.
Ibidem, p. 29-30: „[p. 29] o altă direcţie de
cercetare... defineşte // [p. 30] romanizarea
nu ca un proces unilateral de autoritate şi
control din partea Romei, care ar fi aneantizat
valorile locale, ci unul în care populaţiile
indigene, având ca fundament dezvoltarea
anterioară, «was entirely responsible for
romanizing itself». Aşadar, autohtonii –
după unii, în primul rând elita, după alţii,
mai ales comunităţile rurale –, «raliinduse»,
«integrându-se» administraţiei, culturii
şi limbii romanilor, devin un factor activ al
romanizării însăşi...”
N. Zugravu, Geneza creştinismului popular
al românilor, Bucureşti, 1997: „[p. 182] obiectele
de factură creştină sau purtând însemne
specifice religiei creştine apar numai
în zonele integrate în secolele I-III între hotarele
statului roman...
Obiectele paleocreştine din Moesia Inferior
şi Dacia nu sunt foarte numeroase şi aparţin,
în general, artei minore. Cele mai multe
dintre ele sunt datate în veacul al III-lea, în
special în a doua sa parte, sau la sfârşitul
acestuia şi începutul celui următor... // [p.
183] aceasta înseamnă că nu se poate vorbi
de o generalizare a noi credinţe în intervalul
amintit. Totuşi, prezenţa unor monumente
cu însemne creştine din veacul al III-lea
este un argument indubitabil că, la acea vreme,
în cele două provincii existau nu numai
creştini izolaţi, dar şi nuclee de credincioşi.
În aceste sens, nu trebuie pierdut din vedere
că, pe vremea stăpânirii romane în spaţiul
românesc, comunitatea devenise o realitate,
era modul de existenţă a adepţilor noii reli-
1 Această lucrare nici măcar nu este indicată în lista bibliografică de la sfârşitul volumului.