Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

342
NOTE BIBLIOGRAFICE / NOTIZIE BIBLIOGRAFICHE
lui lui Dumnezeu, (sic!) şi păzirea legii divine” (Adriana-Claudia Cîteia nu realizează
că e vorba, probabil, de mai multe virtuţi!); p. 255: „Regimul jurisdicţional
instalat între Biserică şi Imperiu (!), (sic!) odată (sic!) cu recunoaşterea de către
Constantinus a religiei creştine ca religie licită, (sic!) şi cu recunoaşterea lui
Constantinus de către Biserica creştină, (sic!) abia ieşită din perioada persecuţiilor,
(sic!) drept «episcop din afară» (!) a reprezentat preludiul simbiozei (mă mir că nu
scrie „sincreză” – termen foarte drag autoarei) politico-religioase ce va caracteriza
istoria primelor patru secole dinaintea edictului mediolanens (!)” (halal cronologie!);
p. 355: „Asimilarea doctrinei lui Iisus a fost facilitată de tradiţie şi fire (!).
Creştinismul era intuitiv şi tradiţional (!), discret şi statornic (!)”; p. 423-424: „Textul
creştin nu implică efort de construcţie (!), pentru că schema lui constructivă este
dată (!). Pe arborele topic şi semantic increat (!) nu trebuie fixată decât succesiunea
metaforelor (!) care fac posibilă explicaţia şi înţelegerea (!). Textul creştin îşi are
propria spaţialitate, abordarea lui fiind posibilă doar dinspre sensul comun spre
Metafora Absolută (!). Vocabularul creştin propune un mod universal de exprimare,
(sic!) şi un mod de viaţă (!)”; p. 477-478: „Şi totuşi, comunitatea creştină
conştientizează cu uşurinţă, la nivel nespeculativ, unitatea naturii divine şi umane,
iar convertirea conştiinţei începe o dată cu crucificarea şi Învierea (!)... Prin urmare
(sic!) s-a conturat o diferenţă clară între învăţătura lui Christos asimilată pe calea
intuiţiei, bazată pe sentimente şi reprezentări (!), şi doctrina elaborată de Biserică.
Concilierea amintită /nu se ştie despre ce conciliere e vorba – n.n./ impune polemica
cu realităţile finite, renunţarea, generozitatea. Ea presupune autodiferenţierea,
alteritatea, forma triplă de manifestare în care «Unul a pătimit cu trupul», pentru a
recăpăta măreţia divină originară (!). Sfântul Duh, plasat de pneutomahi pe ultima
treaptă a întreitei ierarhii divine, a transformat comunitatea, împreună cu Biserica
ei (!), într-o «revărsare» a spiritului triunit. Prin urmare, această conciliere a fost
definită de succesiunea conciliilor ecumenice (!)” (curat logică!); p. 484: „Formula
apare pe o serie de inscripţii din Dobrogea, demonstrând că creştinismul a preluat ideologia
orientală a Pantokratorului suveran (!)”; p. 517: „Pe sarcofagele păgâne,
peştele (delfin în majoritatea cazurilor) evocă trecerea sufletului spre Câmpiile
Elizee, însoţit uneori de ancoră sau trident” (frumoasă exprimare!).
Cum mai putea autoarea, îmbătată de asemenea elucubraţii, luată de valul
etalării „vastelor” sale cunoştinţe de teologie, filosofie, patristică, drept bisericesc,
lingvistică („gramatica erorilor”, „teoria economiei expresiei”) ş.a. să aprofundeze
problematica creştinismului din Scythia Minor? Ea a rămas nebuloasă pentru
universitara constănţeană, care, neştiind despre ce scrie, a sporit confuzia până la
eroare grosolană. Astfel, în legătură cu „excepţia scythică”, analiza (p. 296-350) na
dus la nimic nou. Pentru că s-au străduit alţii înaintea ei să se întrebe cu mai
multă atenţie, Adriana-Claudia Cîteia nu ştie de partea cui să se plaseze, căci, pe de
o parte, înclină, ca şi V. Pârvan sau R. Vulpe altădată, să vadă în conservarea episcopatului
monarhic în Scythia o reacţie a scaunului constantinopolitan la ereziile
care s-ar fi putut propaga în provincia dunăreană (p. 316, 538) – idee care nu se