Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

NOTE BIBLIOGRAFICE / NOTIZIE BIBLIOGRAFICHE 317
Octavian Iliescu. În ultimul deceniu şi jumătate au apărut semnale încurajatoare 2 ,
dar prea slabe pentru a şti în ce măsură vor stimula întreprinderile într-un domeniu
atât de văduvit al istoriografiei naţionale. Reproş sau nu, lacuna istoriografică de
care vorbim ne priveşte deopotrivă. Datorăm unui filolog clasic de remarcabilă probitate
profesională, Eugen Cizek, o sinteză de istorie a Romei, una dedicată evoluţiei
instituţiilor şi mentalităţilor romane şi câteva biografii imperiale (Claudius,
Nero, Titus, Traianus, Aurelianus). Sunt lucrări foarte utile, bine informate, dependente
mai ales de bibliografia de limbă franceză, conţinând interpretări acceptabile,
multe perimate, având numeroase trimiteri greşite la izvoare, redactate într-un stil
care se vrea occidental, dar care în română sună anapoda, fără să strălucească prin
analize de fineţe, idei originale sau concluzii care să deschidă noi piste de cercetare.
Meritul profesorului Cizek în domeniu este incontestabil.
Revenind la biografia lui Nero recent tradusă, trebuie arătat că Champlin
şi-a urmărit cu atenţie personajul, studiindu-l în contextul epocii, accentuând asupra
aspectelor de natură literară şi culturală, prin care a dorit să reliefeze elementul caracteristic
al personalităţii ultimului iulio-claudian, anume dimensiunea ludică. În
mod firesc, dintre surse, ponderea au avut-o cele istoriografico-literare şi „mitologice”,
pe care, însă, le-a privit într-o manieră foarte critică. Analizând cu atenţie
valoarea informaţiilor conţinute de principalele surse care se referă la Nero –
Tacitus, Suetonius şi Dio Cassius (p. 9-58, 229-230) –, Edward Champlin ne previne
asupra unui deziderat pe care orice istoric serios ar trebui să-l aibă în vedere,
mai ales atunci când în studiu este un personaj precum Nero, al cărui mit s-a îmbogăţit
constant din vremurile antice şi până astăzi – „e necesar, scrie el, să ne lăsăm
călăuziţi permanent de o anumită doză de scepticism vizavi de cele relatate... Şi
niciodată, sub nici un pretext, nu trebuie să acceptăm fără discernământ explicaţiile
date de ei acţiunilor lui Nero” (p. 58). O asemenea atitudine i-a îngăduit autorului
să se individualizeze din noianul bibliografic existent şi să prezinte un punct de vedere
original şi interesant, care pare să fi răspuns cuvenit la întrebarea „fundamentală”
care l-a frământat mereu: „ce anume fascinează la Nero?” (p. 227). După profesorul
american, Nero nu este nici un scelerat, nici un psihopat, ci o „fire de poet”
(p. 227), „un veritabil actor” (p. 228), un artist autentic (p. 59-88), care, împrumutând
modele din trecutul „real, legendar, mitic” (p. 227) al Romei şi al Greciei, a
transformat principatul într-o veritabilă scenă pe care se „jucau” „dramele” regizate
de el însuşi, adică propriile-i fapte. Închipuiţi-vă, aşadar, un Nero care, portretizându-l
pe Oedip orbit (Oedipus excaecatus), recunoaşte „incestul inconştient comis
cu mama lui” (p. 104-106), care, identificându-se cu Oreste şi Alcmaeon, caută
să justifice matricidul (p. 100-104), care, jucând rolul lui Canace născând (Canace
2 Gh. Vlad Nistor, Colapsul unei societăţi complexe. Britannia secolului al V-lea, Bucureşti,
1993; Nelu Zugravu, Roma. Politică şi aculturaţie. Introducere la problema romanizării, Iaşi, 1999;
idem, Antichitatea târzie, Iaşi, 2005; Adrian Husar, Gesta deorum per Romanos. O istorie a Romei
imperiale, II, De la Maximinus Thrax la dinastia lui Constantin, Târgu Mureş, 2003; Cristian Olariu,
Fascinaţia puterii. Uzurpări şi conspiraţii în Imperiul Roman târziu, Cluj-Napoca, 2004.