Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

NOTE BIBLIOGRAFICE / NOTIZIE BIBLIOGRAFICHE 313
vinovat Socrate? Au fost respectate în judecarea sa rânduielile curente de procedură
penală? Au existat temeiuri juridice reale ale osândirii sale? Acestor întrebări
încearcă şi A. Rubel să le dea un răspuns, plecând de la tripla învinuire adusă
lui Socrate de acuzatorii săi, tot trei la număr: poetul Méletos, oratorul Lykon şi
politicianul democrat Anytos; transmisă textual de Diogene Laertios, acea teribilă
graphé incriminatoare înaintată instanţei în 399 a. C. sună astfel: „Socrate se face
vinovat pe de o parte de nerespectarea zeilor pe care îi respectă cetatea, pe de altă
parte, de introducerea altor noi divinităţi; se mai face vinovat de coruperea celor
tineri. Pedeapsa moartea” (Vieţile şi doctrinele filosofilor, II, 19, 40 − tr. n.).
Alexander Rubel consideră ca fiind mai presus de orice îndoială faptul că
lipsa de respect (asébeia) faţă de zeii polisului intra în acea vreme sub incidenţa
justiţiei, acceptând însă că la condamnarea lui Socrate au putut contribui şi anumiţi
factori politici: chiar dacă nu a participat direct la instalarea regimului oligarhic al
celor 30 de tirani, Socrate ar fi putut fi „responsabilizat” cumva de acel nefast
eveniment, întrucât fusese magistrul sau prietenul unora dintre tirani. De acord cu
majoritatea exegeţilor, autorul e de părere că acest lucru nu i-ar fi putut aduce lui
Socrate condamnarea la moarte dorită de acuzatorii săi în condiţiile amnistiei generale
decretate după alungarea tiranilor şi reinstaurarea democraţiei, dacă nu cumva,
aşa cum s-a şi sugerat, acea amnistie nu va fi fost decât o iluzie politică. S-a recurs
aşadar la acuzaţia de impietate pentru a nu lăsa nepedepsit totuşi un pretins duşman
al democraţiei, fapt plauzibil în opinia lui A. Rubel, dată fiind abila manipulare a
asebiei, ca instrument politic, în sec. al IV-lea a. C.
În consens cu savanţii americani, Brickhouse şi Smith 6 , A. Rubel opinează
ferm că a fost vorba de un proces religios şi nu de un act de vendetă politică, considerând
că cele trei capete de acuzare sunt în totalitate de natură religioasă. Această
opinie este motivată în subcapitolul Socrate şi religia, care pune în discuţie religiozitatea
atipică a lui Socrate, decurgând din convingerea sa în bunătatea pură a zeilor,
aflată în evidentă incompatibilitate cu religiozitatea contractualistă oficială a
Atenei. Confuz şi atipic unei religiozităţi normale este şi daimonul socratic, acea
voce interioară inhibitorie, care-l dirija din copilărie, precedentul antic al conştiinţei
morale de astăzi. În virtutea acestei atipice religiozităţi socratice consideră autorul
că trebuie interpretat primul punct al acuzării, anume că Socrate nu-i respectă pe
zei în felul normal în care-i respectă cetatea, fapt întărit, se spune, de însăşi afirmaţia
finală a lui Socrate în apărarea sa, că îi respectă pe zei dar nu aşa precum
acuzatorii săi. În opinia lui A. Rubel, această afirmaţie „insolentă” a unui alt fel de
religiozitate, ar fi contribuit decisiv la condamnarea la moarte a lui Socrate.
Ne îngăduim să avem totuşi în această privinţă o altă opinie, deoarece, în
traducere exactă, afirmaţia lui Socrate din finalul pledoariei sale suna astfel: „Căci
eu îi respect pe zei, bărbaţi atenieni, ca nimeni dintre acuzatorii mei”. Socrate pare
6 T. C. Brickhouse, N. D. Smith, Socrates’Evil Associations and the Motivation for his Trial
and Condamnation. Proceedings of the Boston Area. Colloquium in Ancient Philosophy, 3, 1987, 45-71.