Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

NOTE BIBLIOGRAFICE / NOTIZIE BIBLIOGRAFICHE 315
împărtăşi altora. Desconsiderarea sau ironizarea zeilor, reală sau presupusă, putea
fi o crimă la Socrate şi Anaxagoras, dar nu şi la Aristofan, datorită reglementărilor
speciale privind isegoria, (dreptul de a vorbi, egal pentru toţi, admis în adunările
publice) şi parrhesia (sinceritatea, francheţea, admisă doar în teatrul comic). Or, filosoful,
practicându-le indistinct pe amândouă, părea a depăşi limitele prescrise. A.
Cornea vorbeşte şi de un „complex de inferioritate” al cetăţii faţă de o fiinţă mai
simplă şi mai raţională, cum este filosoful, capabil să declanşeze o anxietate colectivă;
spre a se elibera de ea, cetatea poate instrumenta în timp o anume „strategie”,
mergând de la ridiculizare până la o reacţie represivă prin condamnare penală. O
anxietate colectivă putea deveni uşor în timp o ură colectivă şi de aici pasul spre
sentinţa capitală se făcea imperceptibil 11 .
Am pus în discuţie aceste opinii ale exegeţilor români citaţi, deoarece, alături
de motivaţia precumpănitor religioasă pe care o susţine Alexander Rubel în legătură
cu procesul şi condamnarea lui Socrate (în acord cu afirmaţia lui Dodds despre
„bigotismul religios iritat al maselor”, manipulat abil de politicieni 12 ), suntem de
acord că există şi alte posibile motivaţii: o motivaţie politică, argumentată, între alţi
exegeţi, de I. F. Stone prin „nervozitatea cetăţii ateniene în urma unor seisme politice
pe care le cunoscuse: răsturnarea democraţiei din 411 a. C., din 404 a. C. şi pericolul
unei răsturnări similare în 401 a. C.” 13 ; o motivaţie spirituală, vizând incompatibilitatea
dintre filosof şi cetate, idee susţinută şi de sociologul francez Emile
Durkheim care vorbeşte de „infracţiunea socratică” ca de unul dintre avatarurile
liberei cugetări din antichitate până în timpurile moderne 14 . Însuşi asprul rechizitoriu
făcut de Socrate celor ce-l osândiseră pare a fi adresat, sub specie aeternitatis,
oricărei instanţe inchizitoriale: „Dacă vă închipuiţi, aşadar, că ucigând oameni,
veţi opri pe cineva să vă mustre că nu trăiţi drept, atunci nu judecaţi bine; căci
această scăpare nu e tocmai cu putinţă şi nici frumoasă nu e, ci aceea ar fi şi cea
mai frumoasă şi cea mai uşoară, nu a-i pedepsi pe alţii, ci a-ţi da toată silinţa să fii
cât mai bun tu însuţi”. (Platon, Apărarea, 39 d, trad. Francisca Băltăceanu). Alături
de aceste motive, mai poate fi menţionat şi cel invocat de Cicero în De oratore,
anume inabilitatea lui Socrate de a se apăra ca un orator, nu ca un filosof: „Socrate,
spune Cicero, fiindcă fusese cel mai înţelept dintre toţi şi dusese cea mai curată
viaţă, s-a apărat singur în procesul care-l ameninţa cu primejdia capului, în aşa
fel încât părea că nu e un om care cere îndurare sau un acuzat, ci un profesor sau
un stăpân al judecătorilor.” (I, 54, 231, tr. n.).
Socrate s-a apărat cum a crezut el mai bine că o putea face un filosof cu
statura sa morală, pus să aleagă între fidelitatea faţă de principii şi renegarea lor. A
murit în numele principiilor sale, nedorind totuşi să dea prin moartea sa o pildă memorabilă
posterităţii, ducând şi în moarte acea îndoială care-l făcuse celebru, pre-
11 A. Cornea, op. cit., 58-63.
12 E. R. Dodds, op. cit., 217-218.
13 J. F. Stone, Le Procès de Socrate, Paris, 1990, 117.
14 Apud D. Cosma, Socrate, Bruno, Galilei în faţa justiţiei, Bucureşti, 1982, 76.