Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

POSTERITATEA ISTORIOGRAFICĂ A LUI TRAIANUS (I)
crede – împăratul aderase la noua religie (octombrie 312) 137 . Scrierea respectivă
răspundea unui îndoit obiectiv al propagandei constantiniene: întâi,
să menajeze Senatul dominat de adepţii cultelor ancestrale care de curând
(octombrie 312) îl numise pe învingătorul lui Maxentius Primus Augustus şi
Imperator Maximus 138 , care dedicase „meritelor” acestuia („Flauii meritis”)
toate construcţiile din Roma ridicate de cel învins 139 şi care, după cum nota
Eutropius, trebuie să-i fi urat „felicior Augusto, melior Traiano” 140 ; apoi, să
insereze pe Constantinus în galeria suveranilor romani „buni”, adică apărători
ai Senatului şi ai valorilor tradiţionale romane. Astfel, acuza de persecutor
adusă lui Traianus trebuia trecută sub tăcere iar renumele subliniat într-o
altă manieră. De aceea, aşa cum a arătat Hervé Inglebert, deşi a scris „despre
morţile persecutorilor”, Lactantius s-a interesat de persecuţii, disculpându-l
astfel pe împăratul Antonin, în timpul căruia ostilităţile anticreştine au avut
doar un caracter local 141 . În al doilea rând, cum a demonstrat Francesco Corsaro,
integrând creştinismul în patrimoniul romanităţii, furia autorului s-a dezlănţuit
asupra suveranilor care, în opinia sa, au fost nu numai persecutori ai credincioşilor
în Cristos, dar s-au dovedit, deopotrivă, şi lipsiţi de respect faţă
de mores maiorum şi humanitas, pe care Traianus şi înaltul ordin le cultivaseră
cu deferenţă 142 ; el denunţă acele malae bestiae anticreştine şi antiromane pre-
vezi, de asemenea, A. S. Christensen, Lactantius the Historian. An Analysis of the De
Mortibus Persecutorum, Copenhagen, 1980, 21-23 (între toamna lui 313 sau iarna lui 314 şi
vara lui 316). Pentru caracterul propagandistic al acestei opere, cf. T. D. Barnes, op. cit.; H.
Inglebert, op. cit., 131-140.
137
Cf. T. D. Barnes, From Eusebius to Augustine. Selected Papers 1982-1993, London,
1994, nr. III (The Conversion of Constantine); de asemenea, P. Keresztes, Patristic and
Historical Evidence for Constantine’s Christianity, în Latomus, 42, 1983, 1, 84-94; S.
Calderone, Letteratura costantiniana e la «conversione» di Costantino, în Costantino il Grande
dall’Antichità all’Umanesimo. Colloquio sul Cristianesimo nel mondo antico, Macerata,
18-20 Dicembre 1990, I, a cura di G. Bonamente, F. Fusco, Macerata, 1992, 231-252; H.
Brandt, op. cit., 32, 128-130; K. M. Girardet, Die Konstantinische Wende. Voraussetzungen
und geistige Grundlagen der Relionspolitik Konstantins des Grossen, Darmstadt, 2006.
138
Lact., Mort., XLIV, 11-12; CIL, VIII, 8412: Constantinus Maximus Augustus;
Th. Grünewald, op. cit., 86-92; H. Brandt, op. cit., 109-112.
139
Aur. Vict., Caes., 40, 26.
140
Eutr., VIII, 5, 3.
141
H. Inglebert, op. cit., 133.
142
F. Corsaro, Le «mos maiorum» dans la vision étique et politique du «De mortibus
persecutorum», în Lactance et son temps. Recherches actuelles. Actes du IV e Colloque
d’Etudes Historiques et Patristiques, Chantilly, 21-23 septembre 1976, édités par J. Fontaine et
M. Perrin, Paris, 1979, 25-49, în special 31-39. Vezi şi A. S. Christensen, op. cit., 18.
235