Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

314
NOTE BIBLIOGRAFICE / NOTIZIE BIBLIOGRAFICHE
să nu se refere la un „alt fel” de respect al său, atipic şi blamabil, fapt corelat cu o
afirmaţie anterioară despre refuzul său de a se apăra cu adevărat de impietatea imputată
de Méletos, devenită în cele din urmă ateism; însuşi faptul că nu încearcă să
scape, cum se obişnuia, prin rugăminţi, că refuză să-şi negocieze nevinovăţia, e o
dovadă supremă, spune el, de evlavie (eusébeia) faţă de zei, pe care acuzatorii săi
nu o arată, acuzându-l pe nedrept. Ceea ce i se pare lui Socrate a atârna mai greu în
defavoarea sa nu e acuzaţia prezentă de asebie, ci calomniile mai vechi la adresa sa,
în majoritate anonime, cu excepţia celor ale unui nemenţionat autor de comedii,
neîndoielnic Aristofan. În Norii, piesa prezentată de Aristofan cu 24 de ani înainte
la Marile Dionisii, în 423 a.C., Socrate apare în ipostaza ridiculizată de sofist fanfaron,
la fel de venal ca întreaga tagmă a acestor oratori consideraţi capabili a face
oricând din neadevăr un adevăr. La această calomnie aristofanică se adăuga şi stăruitoarea,
incomoda insistenţă a lui Socrate de a-şi trezi concetăţenii, de a-i mustra
continuu întru adevăr şi virtute. Invitaţia sa statornică către atenieni de a-şi reconsidera
valorile şi acţiunile, de a se îngriji de ei înşişi, a fost receptată, e de părere şi
Pierre Hadot 7 , ca o ruptură radicală de convenţiile şi obişnuinţele vieţii curente, ca
o chemare la detaşarea de cetate.
Conform unei opinii tradiţionale majoritare, privind incompatibilitatea de
fond între adevăr şi cetate, bazată în bună măsură pe afirmaţia lui Platon că „filosoful
e în cetate ca un om căzut între fiare” (Republica, 496 d), ar fi de la sine înţeles
că cetatea îl va ridiculiza, persecuta şi chiar ucide pe filosoful care spune adevărul.
Această opinie a fost recent întărită de Gabriel Liiceanu 8 prin imaginea „bolii spirituale”
a cetăţii şi a „medicinei spirituale” practicate de filosof. Andrei Cornea combate
această viziune 9 , care ar face din Atena o cetate dominată de incultură, intoleranţă
şi obtuzitate, raliindu-se opiniei lui Karl Popper, că societatea ateniană a fost
„o societate deschisă, prima de acest fel din istorie” 10 . După Popper, condamnarea
lui Socrate s-ar datora unui lanţ de erori, în sensul că pe filosoful democratic în esenţă,
l-ar fi compromis legăturile sale cu oligarhi notorii precum Kritias, Alkibiades,
Charmides, că democraţia ateniană proaspăt restabilită atunci nu i-ar fi dorit
moartea, dar lipsa de flexibilitate şi de compromis a lui Socrate, admirabilă în sine,
i-ar fi pecetluit destinul. Popper are, desigur, în vedere însăşi afirmaţia lui Socrate
către cei 502 judecători ai săi: „Fie că-i veţi da crezare lui Anytos sau nu, fie că mă
veţi elibera sau osândi, eu nu-mi schimb felul de viaţă, de-ar fi să mor şi de mai
multe ori” (Platon, Apărarea lui Socrate, 30 c, trad. Francisca Băltăceanu). Andrei
Cornea acceptă că şi într-o societate deschisă, ca cea ateniană, filosoful putea
deveni un ins suspect nu pentru faptul de a profesa idei mai neobişnuite, ci de a le
7
P. Hadot, Ce este filosofia antică, traducere G. Bondor şi C. Tipuriţă, prefaţă de C. Bădiliţă,
Iaşi, 1997, 65.
8
G. Liiceanu, Elemente de patologie a spiritului şi a culturii, în vol. Cearta cu filozofia,
Bucureşti, 1992, 116-133.
9
A. Cornea, Platon. Filozofie şi cenzură, Bucureşti, 1995, 61-63.
10
K. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, vol. I, Vraja lui Platon, Bucureşti, 1993, 198.