Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

DIN NOU DESPRE BASILICA-BISERICĂ 271
Africa, Dalmatia sau Britannia, pe motiv că şi acestea din urmă au fost „zone
laterale”, „periferice sau izolate” 115 , este aberant, dezvoltarea ecleziastică,
legăturile intercomunitare şi viaţa intelectuală creştină din provinciile
pomenite infirmând asemenea aserţiune; moştenirea aici a unor derivate ale
lui basilica trebuie să i se caute alte explicaţii.
Prin urmare, „sporul de cunoaştere” despre care era convins că l-a
adus în lucrarea sa 116 rămâne pentru Traian Diaconescu un deziderat pe care
niciodată un asemenea mod dilentantist de cercetare nu-l va putea atinge.
2. Metodologia
Pentru a înţelege condiţiile istorice, spirituale şi lingvistice care au
dus la preluarea şi conservarea lui basilica în terminologia creştină de origine
latină din limba română, trebuie, mai întâi, stabilite principiile metodologice
adecvate, care să guverneze analiza consecventă a problemei în discuţie.
În al doilea rând, trebuie înfăţişată în mod clar, pe baza surselor sau,
unde acestea lipsesc, după raţionamente de bun-simţ, situaţia termenului
basilica la nivelul Imperiului (când, unde şi cu ce semnificaţie este semnalată
pentru prima dată folosirea lui de către creştini; când a intrat în limbajul
creştin; dacă există vreo legătură între acesta şi o formă arhitectonică anume;
care a fost evoluţia sa semantică ulterioară ş.a.), pentru ca, în sfârşit, să fie
urmărită în spaţiul romanităţii dunărene. Răspunsurile trebuie să fie cele mai
verosimile sau, dacă este posibil, chiar indiscutabile, evitându-se astfel speculaţiile
şi fanteziile.
Astfel, demersul nostru se va ghida după următoarele principii metodologice,
unele inspirate din cercetarea lingvistică:
(1) A mai susţine astăzi că rom. biserică, derivat din lat. basilica,
constituie o creaţie lingvistică petrecută exclusiv în stânga fluviului contravine
realităţii istorice şi e neproductiv din punct de vedere epistemic. Fenomenul
trebuie judecat în contextul evoluţiei latinei dunărene, ca aspect particular
al istoriei limbii române, căci, aşa cum bine observa I. Fischer, „când
vorbim de originea l i m b i i române nu ne putem limita numai la Dacia, ci
trebuie să includem în discuţie şi romanitatea din sudul Dunării, cu care
contactul Daciei a fost permanent, Dunărea fiind, cum s-a spus, nu o limită,
115 T. Diaconescu, op. cit., 36, 38, 39. Aici, autorul merge pe urmele lui Haralambie
Mihăescu – vezi ibidem, 36. Ideea mai este întâlnită şi la alţi lingvişti.
116 Ibidem, 39.