Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

340
NOTE BIBLIOGRAFICE / NOTIZIE BIBLIOGRAFICHE
mai multe n-au nici o legătură cu tema lucrării (vezi şi p. 379-419, 475-478, 597-
609), am fi tentaţi să zâmbim, dacă stupefacţia pentru ceea ce poate fi un rabat
numit teză de doctorat nu ne-ar face să ne întristăm! Să nu ne mirăm, prin urmare,
că Adriana-Claudia Cîteia n-a putut aprofunda cum se cuvine nici una dintre
problemele pe care le-a amestecat şi vorbeşte despre „erezia apolinaristă” (p. 118),
„apolinarişti” (p. 160, 360), „priscilieni” (p. 118), „sabelieni” (p. 160) în loc de,
respectiv, „erezia apollinaristă”, „apollinarişti”, „priscillieni”, „sabellieni”, despre
„formula monoteistă” (p. 354) în loc de „formula monothelită”, despre „pentarhia
amintită” (p. 243), dar rămâne un mister care e această „pentarhie”, despre „monofisism”
sau „monofizitism” (autoarea nu s-a hotărât care e forma corectă) ca erezie
apărută „în prima jumătate a secolului V”, dar şi ca „nouă erezie” „în pragul secolului
al VII-lea” (p. 354), despre conventus civium Romanorum ca model al ideii de
Biserică a lui Dumnezeu „în sens universal” (p. 485); în egală măsură, să nu ne surprindă
faptul că nu cunoaşte care este esenţa diferenţei dintre „schismă” şi „erezie”,
numind schisma novaţiană „erezie” (p. 121-122), când, de fapt, Biserica novaţiană
a împărtăşit aceeaşi dogmă cu Biserica catolică şi ortodoxă, că, din ignoranţă,
exagerează afirmând că prin canonul 8 al primului conciliu universal de la Nicaea
s-a stins schisma novaţiană în „Frigia (sic!) şi Paflagonia (sic!)” şi că acestea au
fost „teritoriile afectate de erezia (sic!) amintită” (p. 121-122), când, în realitate,
schisma respectivă a supravieţuit până cel puţin în secolul al VII-lea în Gallia, Hispania,
Italia, Egipt, Asia Mică, Scythia, că include printre „Sfinţii Părinţi capadoccieni
(sic!)” pe „Ioan Chrisostomul, Sfântul Atanasie, anahoreţii Egiptului” (p.
367), că omite din lista marilor teologi din „epoca de aur a studiului biblic” (secolele
IV-V) (p. 597) pe Grigore de Nazianz, Grigore de Nyssa, Cyrillus de Alexandria,
că aplică distincţii inoperabile („eclesiologie catolică” – „eclesiologie ortodoxă”)
şi utilizează documente contemporane (constituţia Lumen Gentium) (p. 268-
269) pentru a explica realităţi specifice Antichităţii târzii, ajungând astfel la concluzii
absurde, că foloseşte concepte care n-au nici o relevanţă în realitatea istorică (de
exemplu, barbarismele „papocezarism”, „basilemorfism”, „misionarat”), că vorbeşte
despre „basileul Zenon Isaurianul” (p. 228, nota 44), deşi titlul de basileus a
fost adoptat în titulatura imperială abia o dată cu Heraclius, că scrie despre
„Prodius”, „succesorul lui Nestorius pe scaunul constantinopolitan”, care în 435 ar
fi propus „o nouă formulă christologică” (p. 354), când, de fapt, este vorba despre
Proclus, patriarh între 12 sau 13 aprilie 434 şi 12 iulie 446 4 , care admisese formula
Chicago-Cambridge, 1957? aici se face o analiză comparativă (indo-europeană – greacă – ebraică;
autori păgâni – autori creştini; Evanghelii – corpus paulin – Acta Apostolorum – scrieri ecleziastice
timpurii etc.) extrem de minuţioasă a fiecărei vocabule, a fiecărui termen, a fiecărui nume din scrierile
creştine timpurii, evidenţiindu-se toate sensurile, toate contextele în care acestea apar. A consultat
autoarea vreuna dintre sutele de periodice cu tematică biblică şi creştină apărute în toate colţurile
lumii, conţinând studii şi articole consistente, de mare fineţe, privitoare la subiectul „ocolit”? Evident
– nu, căci nici măcar una nu e citată în lucrarea sa!
4
De fapt, „succesorul” lui Nestorius n-a fost Proclus, ci Maximianus (25 octombrie 431 –
12 aprilie 434).