Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

NOTE BIBLIOGRAFICE / NOTIZIE BIBLIOGRAFICHE 359
o «reţea» episcopală cu rol însemnat în activitatea
misionară, catehetică, de propagare a
valorilor ortodoxe...”
acţiunilor de convertire, de înlăturare a credinţelor
antice şi de propagare a valorilor ortodoxe...”
Prin urmare, o lucrare care pune categoric la îndoială nivelul ştiinţific şi
deontologia profesională a Adrianei-Claudia Cîteia. Asemenea rebuturi ştiinţifice şi
asemenea submediocrităţi nu fac cinste centrului academic şi universitar constănţean.
Nelu ZUGRAVU
ADRIAN BEJAN, Etnogeneza românilor: proces istoric european,
Editura Excelsior Art, Timişoara, 2004, p. 230 p. + XXXII pl.
Lucrarea are foarte puţine în comun cu subiectul anunţat prin titlu. Autorul
nu cunoaşte nici una dintre direcţiile de cercetare recente privitoare la geneza popoarelor
europene. Schema urmărită este cea clasică, întrutotul valabilă – dacoromani-romanici-români
–, dar lipsa de viziune, cultura redusă şi incapacitatea de a
evita descriptivismul sufocă subiectul într-un noian de date (evenimente, structuri
administrative, meşteşuguri, tipologii, migraţii, culturi, tipare, liste interminabile de
descoperiri etc.), care n-are nimic a face cu etnogeneza. Nici cititorul avizat, nici
cel obişnuit nu vor avea la finalul lecturii o ideea clară despre ce înseamnă etnogeneza
românilor, de ce anume este un „fenomen european”, ce-l apropie şi ce-l diferenţiază
de procesele similare din alte spaţii. Foarte probabil cartea reprezintă un
curs universitar. Impardonabile sunt concepţia perimată pe care Adrian Bejan o
are despre unele realităţi şi procese istorice din Antichitate (de exemplu: criza
Imperiului de la mijlocul secolului al III-lea, descrisă, aşa cum făceau istoricii veacului
al XVIII-lea, în termeni catastrofici – vezi p. 9-45, în special p. 9-10; „cea
mai veche ştire despre obştea sătească geto-dacă se află în «Odele» poetului
Horaţiu...” – p. 132; p. 188-191 etc.), modul simplist şi adeseori greşit de înţelegere
şi explicare a unor realităţi istorice foarte complexe, ca şi serioasele goluri
de informare şi preluările fără discernământ din bibliografia semnată de
diletanţi a tot felul de idei (ex.: Constantin, căruia i s-a arătat în vis însuşi Isus (!),
indicându-i semnul crucii pe cer (!) (p. 18), a transformat creştinismul în religie de
stat (sic!) (p. 19); societatea germanică se caracteriza prin „democraţia militară” (!)
(p. 22-23); „Histria a avut încă de la începutul stăpânirii romane statutul de foederat
(!) sau oraş liber (!) /a fost tot timpul civitas stipendiaria – n.n./” (p. 90);
„cele mai frecvente simboluri paleocreştine în provincia Dacia au fost delfinul şi
tridentul (aediculi funerari (sic!) la Potaissa), viţa de vie (coronament funerar la
Alba Iulia şi monument funerar la Micia)” (p. 137); arianismul – sectă creştină (p.
190); patriarhia de Constantinopol – „for primar bisericesc” (p. 20, 190); „Secolul
IV a debutat însă pe planul religios cu represaliile anticreştine din timpul lui Domiţian
(!)” (p. 139) etc.), limbajul total depăşit („societatea sclavagistă romană” – p.