Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

NOTE BIBLIOGRAFICE / NOTIZIE BIBLIOGRAFICHE 349
în inscripţia menţionată: ea este o dedicaţie din anii 293-305 către Iupiter Olbiopolitanus.
La fel, la p. 66, amintindu-l pe Valerius Felix princeps officii praesidi la
sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului următor, trimite în nota 131 la
IGLR, 50; dar sub cifra respectivă se găseşte un fragment de cruce din secolele V-
VI; despre Valerius Felix trebuie văzută IGLR, 5. La p. 62, referindu-se la „Sappo,
al treilea în succesiunea ducilor atestaţi epigrafic (sic!) care a deţinut funcţia în
vremea lui Constantinus (!)” (vezi şi p. 65), deşi sursa e corectă (IGLR, 238),
preluarea datării e greşită, căci ea nu aparţine epocii constantiniene, ci anilor 337-
340, deci domniei comune a fiilor lui Constantinus, cum spune clar textul ei. În
sfârşit, ca să încheiem seria mostrelor de utilizare anapoda a izvoarelor, iată încă o
absurditate de la p. 42, nota 49: Zosimos, un păgân înrăit, este făcut autor al unei
Istorii bisericeşti! Şi autoarea ţine să ne convingă de acest lucru trimiţându-ne să-l
verificăm la p. 317 din volumul al II-lea din FHDR! Aberaţia este completată cu o
informaţie, extrasă, chipurile, din această sursă produsă de mintea ei inventivă,
conform căreia în anul 404, în stăpânirea hunilor s-ar fi aflat „fortăreaţa Karsos din
Thracia, probabil Carsium din Scythia Minor” (p. 42). Zosimos nu scrie un cuvânt
despre aşa ceva, ştirea respectivă găsindu-se în Excerpta de legationibus, 1 a lui
Priscus Panites (cf. FHDR, II, p. 248 (text grecesc) – 249 (text românesc)).
O altă dovadă a modului defectuos în care Adriana-Claudia Cîteia a operat
cu sursele se găseşte la p. 576 de la Bibliografia selectivă. Aici, ea citează ediţiile:
Evagrie, Istoria bisericească, Bucureşti, 1998; Socrate, Istoria bisericească, Bucureşti,
1986; Sozomenos, Istoria bisericească, Bucureşti, 1997. Făcând asemenea
trimiteri, a mizat, probabil, pe neatenţia sau lipsa de informare a majorităţii cititorilor.
Din fericire, se mai găsesc unii care pot să denunţe frauda: Adriana-Claudia
Cîteia habar n-are că de la sfârşitul secolului al XIX-lea, când aceste scrieri ecleziastice
au fost traduse de către Iosif Gheorghian, respectiv istoria lui Sozomenos în
1897, cea a lui Socrates şi cea a lui Evagrios în 1899, n-au mai apărut alte ediţii în
româneşte; dar pentru că nu i-au trecut niciodată prin mână scrierile respective, a
inventat anii de apariţie (vezi şi p. 224, nota 34; p. 226, nota 39) 18 .
Neverificând informaţiile direct după izvoare, Adriana-Claudia Cîteia nu
numai că şi-a subminat propria demonstraţie, dar a creat şi situaţii care ar putea
apărea comice, dacă n-ar fi atât de grave. De exemplu, ea a confundat aproape
peste tot pe Constantius II cu fratele său Constans, numindu-l pe cel dintâi
„Constans” (p. 66, 216, 217, 230, 233, 235, 263), făcând, astfel, erori cu totul impardonabile,
precum cea de la p. 216, de unde aflăm că împăratul „Constans” a fost
arian; or, acesta era catolic, fratele său Constantius II fiind arian! De altfel, acesta
nu e singura greşeală nepermisă unui profesor de la Facultatea de Istorie; am amintit
unele mai sus, iată şi altele, care arată lipsa de pregătire în chiar domeniul pentru
care se crede chemată să slujească: p. 35 – „Diocletianus şi Maximus (sic!) /corect,
18 Un argument al acestei grosolănii nepermise pentru un cercetător onest îl constituie şi
faptul că Adriana-Claudia Cîteia nu pomeneşte numele traducătorului sau al îngrijitorului ediţiilor româneşti
ale istoriilor ecleziastice amintite.