Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

254
Nelu ZUGRAVU
chiar şi la acea vremea, aşa cum vom vedea, termenul era cunoscut în inscripţiile
din spaţiul provincial dacic – şi nu numai –, faptul având, după părerea
noastră, o importanţă deosebită pentru istoria „dunăreană” a acestui lexem.
Pe de altă parte, plasarea momentului receptării de către daco-romani a
latinismelor cu semnificaţie creştină după mijlocul secolului al IV-lea nu era
întâmplătoare. Ea consona perfect cu o altă idee dragă autorului Contribuţiilor
epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, anume misionarea nordului
dunărean de către învăţatul episcop Niceta de Remesiana din Dacia
Mediterranea cândva „prin anii 390-410” 13 , „poate chiar până la 420” 14 .
Opinia respectivă a devenit, şi ea, un bun câştigat pentru o parte a istoriografiei
româneşti, dar astăzi doar diletanţii în problemele istoriei politice şi
ecleziastice a regiunii Istrului Inferior la cumpăna veacurilor IV-V o mai pot
susţine 15 . Admiţând, totuşi, ca real acest apostolat, nu putem trece cu vederea
un alt element şubred al demonstraţiei pârvaniene, care slăbeşte întregul
eşafodaj. Dorind să convingă cititorul că ocupantul thronos-ului remesian a
propovăduit Cuvântul cel Bun printre păgânii danubieni, Pârvan a apelat şi
la scrierile acestuia, inventariind mai multe noţiuni creştine, dintre care unele
au intrat în limba română 16 . Printre ele, ecclesia, despre care scria că Niceta
a întrebuinţat-o „numai în sensul de «comunitatea credincioşilor»” 17 ,
motivând această situaţie printr-o comparaţie greu de înţeles: „deci întocmai
ca părinţii Bisericii din Apus, care căutau să introducă pentru «lăcaşul Domnului»
şi în popor termenul de basilica!” 18 . Explicaţia nu rezistă: Niceta,
13
Ibidem, 268, subl. aut.; vezi şi 201; despre misionarismul lui Niceta în general,
ibidem, 184, 256-269.
14
Ibidem, 269. Vezi şi 283. Niceta a fost episcop doar până în 414.
15
Precum Radomir Popović, Le christianisme sur le sol de l’Illyricum oriental
jusqu’à l’arrivée des Slaves, Thessaloniki, 1996, 91. Vezi şi Z. Senjak, Niceta von Remesiana.
Christliche Unterweisung und christliches Leben im spätantiken Dakien, Freiburg i.
Br., 1975, 19-22; A. L. Tăutu, Sfântul Niceta de Remesiana, Oradea, 1995; N. Dănilă, Martyrologium
Daco-Romanum, ediţia a 2-a revizută şi adăugită, Bucureşti, 2003, 75. Conform
principiilor funcţionării cadrelor ecleziastice statornicite în veacul al IV-lea – stabilitatea şi
teritorialitatea –, Niceta, care a ocupat thronos-ul de Remesiana în 366-414, nu putea depăşi
hotarele propriului episcopat – vezi N. Zugravu, Geneza creştinismului popular al românilor,
Bucureşti, 1997, 240, cu trimiteri la prevederi canonice şi bibliografie (263-264, notele
111-113).
16
V. Pârvan, op. cit., 266-268, nota 784.
17
Ibidem, 266, nota 784.
18
Ibidem. Pentru o posibilă înţelegere a acestei explicaţii trebuie citită următoarea
afirmaţie de la p. 211-212: „Încercările Părinţilor bisericii latine de a convinge pe credincioşi
că vorba ecclesia, în sens de clădire, e improprie şi că e mai bine să numească lăcaşul
Domnului basilica au rămas, precum vedem din uzul limbilor romanice de azi, infructuoa-