Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

NOTE BIBLIOGRAFICE / NOTIZIE BIBLIOGRAFICHE 343
susţine, întrucât în veacurile IV-V, cu rare excepţii, arhiepiscopii de Constantinopolis
au fost eretici, iar, pe de alta, pe urmele noastre, fără să ne citeze, ci copiindune
aproape cuvânt cu cuvânt (vezi infra), admite că aceasta s-ar explica prin vechimea
instituţiei episcopale tomitane, datorate legăturilor cu zona syriană (p. 322-
323, 538).
Iată şi alte elemente ale manierei în care Adriana-Claudia Cîteia înţelege să
discute despre istoria creştinismului din regiunea ponto-dunăreană. Astfel, scriind
despre succesiunea episcopală din Scythia Minor, ea aminteşte şi pe episcopul
Petru (aprox. 470-497), respectiv la p. 305 (dar fără trimiteri la izvoare sau bibliografie)
şi 323 (aici indicând drept sursă Prefaţa la traducerea latină a scrisorii sinodale
a lui Cyrillus de Alexandria iar în nota 123 „N. Zugravu, op. cit., p. 364”, dar
nu se ştie despre ce lucrare este vorba, căci n-o citează anterior) (vezi şi p. 542). În
schimb, despre acest prelat nu pomeneşte nici un cuvânt în chiar capitolul special
dedicat episcopilor din Scythia „în lumina izvoarelor literare” (p. 351-365, 376).
Cum putea scrie Adriana-Claudia Cîteia despre acest episcop dacă nu cunoaşte „izvoarele
literare” ale creştinismului din provincia amintită, dacă a fost interesată mai
mult să umple inutil notele capitolului respectiv cu aberaţii despre „polemici,
schisme şi aporii christologice” (p. 351), dacă s-a mărginit să copieze hoţeşte, cum
se va vedea din tabelul de mai jos, idei şi trimiteri aparţinând altora? Dacă ar fi
consultat vreodată Prefaţa, nu numai că ar fi menţionat-o, probabil, în Bibliografia
de la sfârşitul volumului, dar ar fi văzut că Dionysius Exiguus aminteşte şi pe „fratele
Sanctulus, administrator al vostru”, adică al episcopului Petru; or, această informaţie
i-ar fi slujit de minune în capitolul al VI-lea, dedicat administrării bunurilor
bisericilor din Scythia (p. 379-419), dar, necunoscând-o, autoarea s-a rezumat la
a aminti doar pe economul Ioan, atestat de o epigrafă tomitană (p. 419). Concluzia
e cât se poate de clară: decât să fi etalat pe zeci de pagini trimiteri inutile la scrieri
neotestamentare, Adriana-Claudia Cîteia ar fi trebuit să se concentreze asupra cunoaşterii
şi exploatării cât mai profunde a izvoarelor privitoare la creştinismul
ponto-danubian.
Revenind la capitolul dedicat atestărilor literare ale episcopilor din regiunea
Dunării de Jos, la p. 365-366 citim stupefiaţi următoarele: „La jumătatea secolului
al IV-lea (!), şi Durostorum din Moesia Secunda avea un episcop, pe arianul
Auxentius, în secolul al V-lea pe Iacobus, opozant al conciliabului efesian...
Auxentius a participat la lucrările celui de al treilea Sinod din Efes (431), semnând
«Actul contestatar» al episcopilor contrari luării de măsuri antinestoriene şi ca
urmare a acestei atitudini a fost trecut printre schismatici (!)” (subl.n.). O altă
mostră a superficialităţii autoarei, fapt confirmat şi de absenţa oricărei trimiteri la
vreun izvor sau vreo lucrare de specialitate care să întărească cele afirmate. Cum
putea Auxentius, episcop arian de Durostorum înainte de 383, când a devenit titular
de Mediolanum, să participe la un conciliu din 431? Doar dacă, aşa cum crede
probabil autoarea, avea o vârstă matusalemică! De fapt, conform izvoarelor, de
care Adriana-Claudia Cîteia habar n-are, la sinodul general efesin a luat parte