Facultatea de Istorie - Universitatea Alexandru Ioan Cuza

Classica et Christiana, 2, 2007, 305-369
NOTE BIBLIOGRAFICE / NOTIZIE BIBLIOGRAFICHE
GÉRARD CHOUQUER, FRANÇOIS FAVORY, Dicţionar de cuvinte şi expresii
gromatice, Cuvânt înainte şi traducere de MARIUS ALEXIANU,
Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2006, 222 p.
Menirea oricărui dicţionar este aceea de a explica. Cel de faţă nu îndeplineşte
decât în mică măsură această cerinţă: el nu explică şi nu „clarifică sensul cuvintelor
tehnice”, cum se amăgesc autorii (p. 8), decât rareori, ci doar ne informează
cum apar diferite noţiuni şi expresii gromatice, foarte specioase şi adeseori obscure,
în lucrări latine de arpentaj. Nedumerirea cititorului e şi mai mare cu cât,
adesea, termenii sunt „polimorfi” iar între „experţii” antici divergenţele sunt notabile.
Foarte probabil, aşa cum susţine traducătorul, autorii dicţionarului sunt cele
„mai reprezentative personalităţi din Franţa în domeniu” (p. 5-6); nu sunt la fel de
„reprezentative” şi în a face pe alţii să înţeleagă ceea ce ele cunosc sau cred că ştiu,
deşi – lucru curios – îşi califică lucrarea drept „un instrument didactic” (p. 12). Să
citească cineva următoarele „decriptări” ale unor expresii din Siculus Flaccus şi va
rămâne total năucit de atâta… „claritate”: „aes miscellum – bronz amestecat: indicarea
pe planul cadastral a numelor de soldaţi care i-au înlocuit pe cei cărora lotul
le fusese atribuit şi care au fost ucişi o dată cu reluarea luptelor” (p. 26); „formae
territorium – planurile teritoriilor: expresie utilizată de Siculus Flaccus cu referire
la planurile colegiilor de preoţi sau de fecioare” (p. 92). Chouquer şi Favory sunt la
fel de criptici precum înaintaşii lor antici. Nu încape îndoială că autorilor înşişi nu
le sunt clare multe cuvinte sau expresii şi nici nu se străduiesc să le găsească explicaţia.
Iată un exemplu, care nu comportă comentarii: „Samardacus terminus – bornă
ce desemnează un trifinium; sensul de samardacus nu este clar: samartacus
«sarmat»? sau samartia (…) «sursă de eroare»?” (p. 183). Uneori, pentru că cei doi
specialişti francezi în gromatică romană n-au găsit de cuviinţă să se abată de la semantica
strictă a autorilor antici, explicaţiile stârnesc mirare, fiind în totală contradicţie
cu ceea ce se ştie îndeobşte. De exemplu, ordo coloniae este definit astfel:
„ordinul (decurionilor) coloniei: cuvânt (sic!) folosit pentru a desemna oraşul sau
colonia care este beneficiară a adsignărilor de bunuri publice; vezi şi Res publica”
(p. 152); probabil că aşa apare la Hyginus Gromaticus (ibidem), dar oricine are cât
de cât cunoştinţe de administraţie romană ştie că ordo decurionum sau ordo coloniae
înseamnă senatul unei colonii, care nu-i totuna cu o colonia sau o res publica
(comunitate).
Pe de altă parte, a inventaria doar acele cuvinte şi expresii care apar numai în
lucrări gromatice şi, eventual, juridice ni se pare o manieră foarte îngustă de abordare.
Multe se găsesc şi în scrieri de alt gen şi nu e de mirare că, fie termenii, fie