Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

100
Constantin Hrehor
făcut „strigarea" unui catalog de martiri care m-a tulburat profund; e vorba
de suplimentul revistei „Renaşterea" de la Cluj, intitulat „Mărturisitori de
după gratii", antologie-pomelnic pus la vedere de mărinimosul prelat
cărturar Bartolomeu Valeriu Anania - o panoramă a Gulagului românesc
reprezentat de către slujitorii Bisericii care, de nenumărate ori, au lămurit
Fericirea în cele nouă dimensiuni ale ei, cum e ilustrată de Hristos în
Predica de pe munte.
Gv.V.: Să reţineţi, când vom ajunge la viaţa din temniţele roşii, voi
spune ceva despre Nicolae Steinhardt... Să continuăm. De marţi 18 ianuarie
1955 am rămas cu Vasile Motrescu, numai cu el. Ninsoarea ne-a ţinut pe
toţi împreună, dar după ninsorile dinspre ziua Sfântului Nicolae s-au arătat
zile mai blânde; fraţii Chiraş, doriţi de familie, se uitau pe ferestruică,
nădăjduind o schimbare de vreme. In ianuarie a nins însă mai mult şi
speranţa lor a fost curmată - nu era permis să lăsăm urme. Spre ziua de 16-
17 ianuarie însă soarele le-a redat bucuria de a ieşi din bordei. Vârfurile
munţilor erau descoperite, omătul se arăta ici-colo, în pete.
- Fraţilor, timpul e bun, nu mai ninge, mergem până acasă să vedem
ce mai e şi ne întoarcem.
- Dacă încep ninsorile, să nu faceţi urme. Staţi pe loc, unde vă prinde
vremea, ori înaintaţi după ce vedeţi că se topesc zăpezile", le-am dat eu
sfaturi. Cu Motrescu, rămaşi singuri, făceam obişnuitele schimburi de
santinelă. Era ger cumplit, până la miezul nopţii stăm de veghe; am făcut
focul, am mâncat, ieşeam din timp în timp afară. Nu era nimic suspect.
Vasile a ieşit la schimb, în zori, eu strângeam masa, jăratecul sub oala cu
ceai. Afară nu se putea sta mult, gerul te înţepenea. Stăm şi aşteptam să-l
înlocuiesc. Deodată, Vasile a dat buzna în bordei, spunându-mi repezit:
- Se aud nişte zgomote suspecte la deal!
Am ieşit afară. Se auzeau într-adevăr nişte fluierături discrete prin
care cei din lăstăriş ţineau legătura cu cei care coborau prin făget spre
bordei. Pădurea de fag era la vreo zece metri de desişul unde ne-am
instalat. Era încă întuneric, priveam spre pădurea din care veneau
fluierăturile, dar era imposibil de văzut ceva. Nu vedeam nimic, dar ştiam
că securiştii din făget îşi dau semnale, ţinând legătura cu cei din desişuri.
Am intrat repede în bordei şi m-am îmbrăcat, mi-am tras pufoaica, mi-am
luat automatul Deimler-Puch şi arma Manlicher, muniţia şi rucsacul.
Vasile, fiind santinelă, era îmbrăcat; şi-a luat şi el rucsacul pregătit şi arma
şi, surpriză, când am ieşit nu l-am mai găsit pe bordei. Agil, a aplicat o
metodă pe care am intuit-o rapid, deşi putea fi şi alta din cele multe care se
impun când te scoate din bârlog potera. Eu nu mai aveam ce aştepta; am
studiat într-o secundă situaţia şi am concluzionat: fluierăturile vin dinspre
făget în desiş, aşa că un capăt al cordonului, care nu poate fi nesfârşit de
lung, trebuie să fie în făget şi zona care e în interes e numaidecât desişul.