Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

140
Constantin Hrehor
treacă şi că numai munţii rămân neschimbaţi în prietenie...
C.H.: Deosebit de frumoasă şi elegantă ca un aforism, în concizie,
această spovedanie!
Gv.V.: Sunt viu, dar s-a terminat romanul nostru...
C.H.: Nu s-a terminat, căci personajele nu-s închipuiri, trăiesc.
Gv.V.: Trăiesc, e drept, dar s-au terminat acele legături
nemaipomenite. Greu de închipuit un loc sub soare pe care să mai fie aşa o
legătură, o astfel de viaţă între doi oameni! Eu, un om în absolută
clandestinitate atâta vreme, gata de sacrificii nemeritate, sigur aş fi putut
avea un alt destin dacă minciuna, diversiunea nu ar fi apărut... Prea multe
amintiri comune aveam ca să fi trăit rău, nu cred că ar fi fost între noi nici o
vorbă supărătoare. Am fost trup şi suflet alături, am fost contopiţi un suflet
şi un trup, dar unitatea aceasta în care am crezut întotdeauna, după cum am
spus, s-a destrămat, am fost obligaţi să ne mutăm viaţa sub alte stele,
depărtaţi, la sute de kilometri...
C.H.: Şi, cu toate acestea, subteran, intim, o relaţie parcă tot există.
Văd că aveţi aceeaşi integritate afectivă, că pe această fiinţă o puneţi mereu
sus, sub o apoteoză excepţională.
Gv.V: Ar fi imposibil să fac altfel.
C.H.: Bun, dar o încercare precum cea amintită ar fi destabilizat pe
orice bărbat. Când aţi văzut că povestea Dvs. ia alt curs, fireşte, printr-o
înşelătorie...
Gv.V.: Mai întâi vreau să spun că nimic din lume nu-mi poate da un
echivalent la zilele pe care le-am trăit cu Nataliţa. Şocul pierderii ei prin
căsătoria plămădită pe minciună, sigur că m-a durut cumplit... Cât voi trăi, -
şi iată că haiducul e de-acum bătrân -, voi regreta că nu a fost să fie soţia
mea. Dar eu sunt un om cu experienţe incredibile, sunt lucid şi, dincolo de
mii de interogaţii, un răspuns e dominant: nu a fost să fie după voia mea.
De ce Pentru că planurile lui Dumnezeu nu sunt ca ale noastre, zice bine
psalmistul David. Am spus că am cerut, în post negru şi cu rugăciune cu
lacrimi, cu genunchii pe stânci, viaţă şi libertate, iar după ce am cunoscut-o
pe Nataliţa, să-mi fie dată de soţie. La multe întrebări am găsit răspunsul,
numai şi numai în voia şi pronia lui Dumnezeu, şi dacă la atâtea încercări
pe care le-am trecut prin filtrul raţiunii am găsit până la urmă explicaţii, şi
în această ecuaţie tot în Dumnezeu trebuie să găsesc răspunsul. Asta-i
credinţa mea - care m-a ferit de deznădejde, de disperare -, că Dumnezeu
m-a trimis să salvez un alt suflet, al unei alte femei. Acea fiinţă nu ar fi trăit
dacă eu nu aş fi intervenit în viaţa ei. Nataliţa a căzut în mâinile altui bărbat
şi a avut soarta pe care a avut-o. Eu am primit în braţe un suflet de care nu
ştiam, care mi s-a încredinţat şi pentru care aveam hotărâte de dinainte
răspunderi mari. Dumnezeu ni le programează pe toate, independent de ce
vrem noi. Noi una vrem şi alta ni se întâmplă, iar aici nu-i numaidecât