Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
predestinaţie.
C.H.: E fericit acest suport, nu toată lumea îl găseşte...
Gv.V.: Asta-i, toate au un sfârşit pe lumea asta. Inclusiv poveştile...
C.H.: Foarte multe şi dense, episoadele se întrepătrund deseori şi nu-i
foarte la îndemână de urmărit lungul drum sinuos. Să ne oprim - pentru o
necesară detaşare - la momentul când soarta vă despărţea de cei doi
devotaţi prieteni, fraţii Chiraş...
Gv.V.: Fraţii Gheorghe şi Ion Chiraş, Mateienii, într-adevăr mi-au
fost prieteni autentici, inconfundabili. După ce au căzut sub bătaia armelor
duşmanilor, povestea vieţii mele a cunoscut o nouă cotitură.
Am venit din nou în Ursoaia. într-un gol, lângă un pârâu cu apă rece,
cu desiş bun de ascunzătoare, ne-am făcut coliba. Era un loc nu prea
depărtat nici de sat, numai bun pentru a ne face cuib acolo. Plecasem cu
Vasile Marciuc după alimente şi, întorcându-ne la fraţii Chiraş, am
constatat că locul era foarte secret, ascuns după tufe mari de urzici, după
muşuroaie cu brazi tineri; în faţă aveam o poieniţă, pe-o parte un pârâiaş
care se desfăcea când ploua mult. Ziua stăteam la soare, la pândă, ascultam.
Noaptea vorbeam în şoaptă, tot timpul în şoaptă. Şase ani în pădure şi nouă
ani în temniţă am vorbit numai în şoaptă, încât tot timpul am crezut că îmi
va pieri glasul şi că nu o să pot vorbi normal în libertate.
~ntr-o dimineaţă am auzit un zgomot, am luat automatul şi am ieşit
din colibă. Nu era zgomot obişnuit, cădere de frunză, scormonitură de
pasăre sau veveriţă. A fost o plesnitură de băţ; cineva a călcat un băţ care s-
a rupt. Am mers vreo trei metri înainte şi din marginea pârâului adânc am
privit zona; când m-am uitat înapoi, văd doi securişti unul lângă altul lipiţi
de peretele pârâului. M-am întors repede şi am dat alarmă: „Securitatea!"
Fraţii au luat armele în mâini, rucsacele pe spate şi au ieşit. Vasile Marciuc
a venit după mine, fraţii Chiraş nu au vrut să iasă în poieniţă, bazându-se pe
mine, cel care i-am văzut pe urmăritori şi neavând certitudinea că din
poieniţă pot răsări şi alţi agenţi. Când mi-am dat drumul pe pârâu am
aruncat o grenadă în vale şi am tras o rafală ca să-i derutez pe cei doi
securişti. Aceştia s-au dosit după un cot de unde ieşea pârâul şi se întâlnea
cu firul pârâului mic. Eu eram liber, asigurat pe pârâu, alături de Vasile.
Din vale, după cotitură, oprindu-mă prudent, m-am uitat să văd ce fac
Mateienii. Deloc strategic, ei au luat-o prin poieniţă, în vecinătatea unei
costişe cu mesteceni, prin care au încercat să se strecoare la deal. O
greşeală enormă! Mestecenii cu trunchi alb, iar ei cu pufoaice negre,
răritură descoperitoare... Au fost văzuţi şi s-au tras câteva rafale... Nu au
căzut. S-au oprit şi au răspuns cu foc şi ei. Eu nu aveam în cine să trag, căci
nu-i vedeam pe agenţii înarmaţi, nu aveam vizibilitate decât spre cei care
aveau să devină victime. Ionică a tras cât a tras, s-a ridicat şi a încercat să
fugă. Puţin i-ar fi trebuit ca să ajungă într-un desiş. Şi cum fugea aşa,
141