Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

188
Constantin Hrehor
răspunsul la întrebarea de dinainte şi să mai adaug că dincolo de metoda
alimentării, turtoiul era nu altceva decât făină amestecată cu nisip ori
îmbibat cu petrol, puţin în greutate şi rău la gust; apoi, în zilele grele,
precipitate, insuportabilă era şederea pe ciment rece cu picioarele goale,
somnul pe paturi de ciment, pe un fel de morminte, mediul îmbâcsit cu
praf, cu iz de W.C., chinuitor, greu de descris până la inventarea D.D.Tului
ucigător de paraziţi. Monotonia de care mă întrebaţi, timpul concentric,
orele liniare nu trebuiau să tulbure nici o minte. Singurătatea e o
antecameră a demenţei. Noi ne găseam de lucru pentru minte şi inimă:
rugăciunea, povestirile, poeziile, recursul la pilde puternice, la exemplare
umane desăvârşite prin răbdare şi speranţă. Altfel am fi murit mai repede
decât din pricina foamei, a mizeriei, a schingiuirilor de tot felul,
îndobitocirea e mai rea decât moartea.
C.H.: ~mi este plăcut să amintesc aici o zicere din „Jurnalul fericirii"
-„Fericiţi cei ce ştiu poezii. Cine ştie pe dinafară multe poezii e un om făcut
în detenţie".
Dar şi aceasta-i desigur o metaforă optimizantă. Să vedeţi ce a
pătimit un bucovinean de-al nostru din pricina poeziilor, înscriu aici
numele unui poet al închisorilor, Vasile Pânzariu.
Din vara anului 1949 până în august 1950, în zona Suceava şi
Botoşani, a fost în activitate un nucleu de rezistenţă şi luptă împotriva
comunismului numit simbolic „Cetatea lui Ştefan". Din acest grup a făcut
parte şi Vasile Pânzariu alături de Viorel Buţincu, Zaharia Cuciureanu,
Gheorghe Cucoş, Eugenia Donici, Decebal Drăgoi, Mihai Munteanu,
Amfilochie Munteanu, Constantin Munteanu, Gheorghe Pentiuc, Ecaterina
Popescu, Nicolae Seliuc, Constantin Strugariu, Aurel Stoleru.
Mişcarea a fost copleşită de imensele forţe invadatoare, din
nefericire şi de trădătorii autohtoni care s-au pus în slujba ocupanţilor.
Luptătorii au fost hăituiţi şi arestaţi, apoi supuşi la cumplitele torturi prin
beciurile Securităţii, condamnaţi între doi şi zece ani muncă silnică de către
Tribunalul Militar Iaşi, tinereţea lor fiind măcinată de morile negre ale
temniţelor şi lagărelor de exterminare.
Arestarea a avut loc după 23 august 1950; două colege, Eugenia
Donici şi Catrinel Popescu, fără vreo consultare prealabilă şi lipsite de
experienţă pentru o asemenea luptă, din înflăcărarea tinerească şi patriotică,
au conceput şi redactat manifeste folosind în acest scop o maşină de scris
care, depistată din cauza caracterelor, a dus la arestarea fetelor; acestea,
cumplit torturate, au deconspirat componenţa organizaţiei „Cetatea lui
Ştefan". V. P. se confesează: „~n ce mă priveşte, am fost arestat de un grup
de ofiţeri securişti şi miliţieni în seara zilei de 26 august 1950; după câteva
zile, împreună cu ceilalţi colegi, în număr de treisprezece, am fost aruncaţi
în Penitenciarul din Suceava. După anchete tipice kaghebiste, ce-au durat