Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
Altădată, vara, am stat sub ploi torenţiale, sub rupere de nori, între
copacii care cădeau înfricoşător. Ne ascundeam armele ca să nu atragă
trăsnetele, gata-gata să fim luaţi de viituri la vale, de pământul care aluneca
de-odată cu copacii. Nu stăteam împreună, ci fiecare pe unde putea. După
ce urgia se mai potolea, ne strigam cu glas tare, f ără frică, pentru că nimeni
nu putea fi acolo să ne audă. Speriate de pâraiele umflate de apă, de
crengile retezate, de furtună, în acel iad nici sălbăticiunile nu mai erau de
găsit. Foc nu puteam să facem. Trăiam, cum am spus, izolaţi. Ne-am zis:
dacă vom sta împreună, vom muri toţi, mai bine să supravieţuim, măcar
unul. Şi acest gând la moarte năprasnică ne străbătea inima la fiecare, după
fiecare trăsnet, după fiecare rupere de copac. Ne strigam şi ştiam că suntem
vii. Cu lacrimi vă spun, era de necrezut, nu pot mulţi să-şi închipuie cum e
viaţa în munţi. Şi, peste toate greutăţile, licărea neştiută în noi bucuria
libertăţii. Ziceam: „Suntem daci liberi şi trebuie să rezistăm până la moarte
împotriva diavolului!"
Am hotărât să ieşim dintre trunchiuri într-un loc mai golaş, sub
soare. Dar cum soarele se arată şi se ascunde când nu te aştepţi, zăpada de
deasupra se preschimba într-o lapoviţă îngreunată de apă, într-un fel de
terci, cu totul altfel decât în zonele de sus. Pentru că dincolo de pârâu erau
muncitorii în activitatea lor forestieră, nu puteam părăsi locul şi aşa trebuia
să stăm cu păturile pe noi sub terciul acela până noaptea când, gerul sosind,
ne strângea în adevărate carcase. Păturile erau umede, grele şi întocmai
hainele dedesubt, pielea udă, picioarele îngheţate în încălţămintea udă.
Dar, iarăşi spun, răbdam şi ne gândeam că împreună cu noi şi ca noi
sunt cu sutele prin munţii României, pentru aceeaşi cauză. Ştiu bine că au
trăit şi alţii în aceste condiţii inimaginabile, am vorbit cu mulţi în închisori
şi după ce au ieşit din lanţurile pe care ni le-a azvârlit pe mâini şi pe
picioare hidra roşie...
„~ntre un om şi altul sunt deosebiri mai mari decât între două animale
din specii diferite."
(Michel de Montaigne)
„Oamenii îşi caută soarta, iar soarta îi caută pe oameni.. Şi viaţa trece
urmând acest ciclu.. Iar dacă e drept că soarta obişnuieşte întotdeauna să-şi
atingă ţinta, la fel s-a întâmplat şi acum. Totul s-a petrecut neobişnuit de
simplu şi, de aceea, inevitabil precum fatalitatea..”
(C. Aitmatov)
„Nu toate sufletele sunt la fel de puternice; unele sunt tari ca piatra, altele
slabe ca fumul".
(Siluan Athonitul)
109