Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
Tribunalul militar de la Bucureşti a venit în deplasare la Suceava, compus
din preşedinte, doi asesori, un procuror şi un grefier. Procesul a ţinut zece
zile. Câte două şedinţe pe zi. La proces se aduceau toate dosarele. Erau
două teancuri de dosare, cam de şaizeci-şaptezeci centimetri fiecare. Au
adus dosarele cu Macoveiciuc, cu Cenuşă, cu Motrescu, toate. S-a făcut
rechizitoriul: „banda Macoveiciuc, Motrescu, Cenuşă, Vatamaniuc care au
terorizat timp de atâţia ani regiunea aceasta, ţăranii neputând munci
pământul...". Ziceai că nici la Niirenberg nu s-a făcut atâta rechizitoriu! A
vorbit procurorul:
- Este adevărat. Sunt unele circumstanţe atenuante în favoarea lui
Vatamaniuc.
~ntre acestea era cea în legătură cu colonelul şi fetiţa sa Monica, de la
Pârâul Mesteacăn; colonelul se da drept un profesor de la Bucureşti care
venea în concediu în Bucovina... Am văzut cum, în toiul acuzaţiilor,
maiorul Feller a tras sertarul şi a scos o hârtie lungă, ciudat de îngustă. A
luat-o de un capăt şi, fluturând-o, a zis:
- Vatamaniuc, uite, această hârtie te salvează pe tine de la moarte!
Eu am rămas uluit. N-am înţeles nimic din ce vrea să spună. El a
văzut că sunt nedumerit că am rămas cu ochii mari. Cum adică hârtia aceea
mă salvează de la moarte
- Văd că eşti nelămurit. Să-ţi citesc ultima frază: «N-am nimic
împotriva acestui om, deoarece s-a comportat omeneşte atât cu mine, cât şi
cu soţia şi cu fetiţa noastră».
- Am înţeles, domnule maior. El, zâmbind:
- Aceasta te scapă de la moarte. Dacă nu erai deştept, nu trăiai,
Vatamaniuc!
O paranteză lămuritoare, pe scurt. Sora mea Glicheria mi-a spus că la
nepotul ei locuieşte un străin de la Bucureşti, cu doamna şi fiica lor, pe care
o strigă Monica. Domnul care a spus că este profesor, e însoţit şi de
cumnatul lui. Zilnic, pe vreme bună, aceştia mergeau după zmeură, în
plimbare prin parchetul forestier Mesteacănul. Am vrut să-i văd, bănuind că
profesorul nu-i profesor. M-am abătut pe marginea zmeurişului. Aud la-lala-la,
glas de copil şi vorbe de oameni maturi; nu vorbeau ca pe la noi, ci
orăşeneşte. Bine, am zis, aceştia sunt! M-am apropiat de pâlcul de mure,
neobservat.
- Stai aşa!, am zis hotărât. Iar domnul şi doamnele s-au oprit, au
îngheţat.
- Staţi jos!, continui ferm. Domnul a refuzat să stea jos. Eu aş fi vrut
să stea jos ca să stau şi eu la fel, pentru protecţie, fără a avea grijă că pe
undeva ar putea fi însoţitori care ar putea trage.
- Dumneata stai şi în picioare, îi zic, eu voi sta jos. M-am lăsat în
genunchi şi am întrebat:
165