Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
pentru prima dată...
C.H.: Dar în afară de tratamentul acesta „ştiinţific" pe care îl făceaţi
cu foarte mult curaj, nu vă temeaţi să vă infectaţi cu acele pe care le
primeaţi
Gv.V.: Luam extraordinare măsuri. Deşi nu aveam ace de unică
folosinţă, după fiecare întrebuinţare eu le treceam prin flacără şi spirt.
Aveam totul la mine, şi sticluţa cu iod, şi vată, în caz că aş fi fost rănit.
Dădeam foc la un pic de vată cu spirt, ţineam cu penseta acul şi-1 treceam
prin flacără până se înroşea şi-l puneam la seringă, îl ştergeam cu spirt, ca
să nu fie cu fum de la flacără...
C.H.: Dar în cazurile mai simple apelaţi la medicina obişnuită,
empirică, nu La plante, la frunze, la seve, la...
Gv.V.: Da. Dar la mine, în acea situaţie, a fost o problemă mai
complicată. Un an de zile mi-am făcut tratament.
C.H.: Şi în timpul acesta stăteaţi ca într-un fel de carantină...
Gv.V.: Nu! Eu trebuia să circul. Mă duceam după medicamente, ba
mai mult, şi după alimente. Mergeam şi după lemne, deşi sufeream, aveam
dureri de cap. Dar Dumnezeu m-a întărit. Cum să spun, posteam mult.
Aveam zile pe săptămână când nu mâncăm nimic şi nu beam nimic. Se
poate trăi dacă bunul Dumnezeu te ajută, un pic dacă Dumnezeu se îndură,
scapi de nenorociri, scapi de moarte, depăşeşti situaţii incredibile, treci
peste ele şi supravieţuieşti. Cum am spus, în munţi, şase ani, în închisoare,
nouă ani, lanţuri, bătăi, izolări cu apă, ce să mai spun, numai Dumnezeu
m-a scos din acele iaduri de necrezut. Sunt aproximativ s ănătos faţă de alţii
care n-au suferit nimic. Dumnezeu, în care mi-am pus nădejdea şi pe care
l-am rugat stăruitor, din toată fiinţa mea a fost cu mine, asta ştiu.
C.H.: ~n legătură cu acest aspect religios, căci aţi avut ardere
lăuntrică şi încredere frumoasă, cum petreceaţi Dvs., de exemplu, o
sărbătoare Ştiaţi calendarul, nu Sărbătoarea pascală, sărbătoarea
Crăciunului, sărbătoarea onomastică le trăiaţi ca pe nişte zile mai speciale
Gv.V: Onomasticile Nici nu ne gândeam la ele. Ceea ce petreceam
mai cu emoţie, mai cu tot sufletul era sărbătoarea Crăciunului şi a Anului
Nou, că noi eram acolo, în pământ, nu circulam, în schimb, spre
sărbătoarea Paştelui, noi veneam cu o săptămână înainte la oamenii noştri,
care ne pregăteau ceva. De Paşti era foarte periculos fiindcă criminalii care
ne urmăreau ştiau că-i imposibil să nu venim. Şi făceau pândă, dar degeaba
făceau pândă. Că noi veneam cu o săptămână înainte şi luam tot ce trebuia
pentru sărbătoarea de Paşti şi sărbătoream cu ouă roşii, cu cozonac, cu unt,
cu de toate, acolo, în munţi.
C.H.: Aţi fost într-o noapte de înviere până pe Dealul Neagului... Se
oficia slujba învierii în cimitirul satului Suceviţa, în apropierea mănăstirii...
Gv.V: A, da, da! Nu era zăpadă atunci! Când era zăpadă, aşa cum am
67