Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
zis că am scăpat, ca de multe ori, având doar 10% şansă. Am folosit cele
10% şi restul până la 100% a fost mâna lui Dumnezeu, care m-a salvat de
nenumărate ori. Astfel, cu degetul pe trăgaci, m-am lăsat pe burtă, pe prag,
lângă cei doi. Până la ei aveam trei metri, erau drept în faţa uşii grajdului.
M-am lăsat uşor în jos, dar cu ochii la ei; maiorul sta întors şi privea spre
deal, - Dumnezeu l-a întors să nu mă vadă. Nu ştiu cum am alunecat, ca
şarpele, şi am ajuns până la poartă. Nu în picioare, pe coate, pe genunchi,
cu rapiditate. Plutonierul, în timpul acesta, ieşea din căsuţa din pantă; am
ajuns la poartă, apoi pe pârâu la vale, nu la deal, la vale, spre sat. Drumul
de pe marginea pârâului trecea pe lângă o casă care era în construcţie, după
care era un securist. Acesta a simţit că fuge cineva la vale. Era întuneric şi
ploua, era foarte întuneric. El nu m-a văzut, dar a auzit şi a somat: „Stai!",
puternic, o somaţie foarte energică. Normal, eu n-aveam să stau. Mi-am
continuat fuga şi atunci el a tras, a tras după zgomot, că de văzut nu vedea
nimic; gardul din stânga mea era din scândură veche. Când scândura de
brad este veche şi udă, este neagră; eu, pe acest fond negru, eram foarte
bine protejat de pufoaică. A tras după zgomot, dar automatul lui, bătea
înainte. Când am simţit după capul meu cartuşele, ca albinele, oprindu-se în
gardul din stânga mea, mi-am dat seama că nu-i mult şi automatul mă
prinde şi m-am izbit cu faţa la pământ. El a încetat tragerea. A crezut că m-
a lovit. Eu am bănuit ce a crezut el, dar mi-am dat seama că s-au alarmat şi
cei din curte. Imediat m-am ridicat şi, repede, fără zgomot, căci mai aveam
cinci metri şi ajungeam la poartă la bătrâna Margareta Brăilean, m-am târât
la adăpost. Cunoşteam bine terenul, căci, de zeci şi zeci de ori, noaptea, am
trecut încolo şi încoace prin curtea aceea. Curtea era mare, avea două
grajduri. Bătrâna fusese foarte bogată, dar acum era singură şi amărâtă. Am
zis în mintea mea: „Sar peste poartă, intru în curte şi, pe după şură, ocolesc
casa lui Gheorghe Cazacu, apoi urc la deal, în pădure". Era o strategie:
fugeam într-o direcţie ca să fiu văzut, ca să scap, dar după aceea ocoleam şi
cădeam în spatele celor care mă căutau, în direcţia unde au văzut că am
fugit. S-a dat alarma şi s-a tras o rachetă; când ofiţerii au trecut în fugă pe
la poartă, eu trăgeam încet zăvorul ca să nu se audă clănţănind, mă încuiam
în curte. Ei, dincolo de poartă, alergau la vale după mine. Unul a zis:
„Tovarăşe maior, acolo a căzut! A căzut, dar nu e!"
Lumina de la rachetă nu permitea să se vadă până în şosea. Din
Pârâul Boului până în stradă erau vreo cincizeci şaizeci de metri. „A intrat
în pământ!" îşi spuneau miraţi urmăritorii, ştiind că Vatamaniuc, acest om,
când apare, când dispare, de nenumărate ori le-a dejucat planurile. Au
încercat să deschisă poarta şi au găsit-o încuiată. Stăm după şură, gata-gata
să-i... luminez cu o grenadă. Dar am chibzuit că nu-i bine să mă descopăr,
astfel că, după ce adversarii s-au liniştit, pe potecă; pe după ultima casă
dinspre pădure, m-am pierdut în codru. Mai aveam jumătate de noapte şi în
55