Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
din 1947, când a fost foamete mare în Moldova, hotărî, împreună cu
nevasta sa, să înfieze un copil. S-a orientat către un băiat din vecini, al unei
văduve care mai avea şi o fată. Femeia văduvă a primit înlăcrimată
propunerea bătrânului, în cadrul unei mese la care a fost invitată.
Bucuroasă, Catrina îi spuse:
- Dumnezeu să vă ajute, căci aţi fost aşa de bun, măcar băiatul meu
va fi fericit! Voi rămâne cu fata şi ne va fi mai uşor să ne hrănim.
Plângând mulţumit, Vasilică îi sărută mâna. A rămas acolo, se făcu
dolofan în scurt timp, bun de şcoală, dar era rău, răutăcios. Când venea sora
sa, trimisă de mamă, după zeamă de castraveţi sau zeamă de varză, Vasilică
o lua de mână, o scotea după poartă şi îi da cu piciorul.
- Vasilică, să nu mai faci treaba asta! Eu hotărăsc dacă să vină sau să
nu vină, îl dojenea moşul. Eu pe tine nu te-am luat de mână să te dau afară.
De câte ori ai venit, ţi-am dat şi ai mâncat. Tu de ce eşti rău De ce faci aşa
cu sora ta Du-te şi o cheamă pe sora ta aici..."
Au trecut anii şi Vasilică a fost recrutat. Şi unde l-au trimis La
Securitate. Pentru că avea un regim de hrană sănătoasă, acolo el a spus că a
fost înfiat de un chiabur care îl exploatează. Cei care l-au ascultat i-au făcut
o teorie în spiritul epocii:
- Dumneata nu trebuie să serveşti chiaburii! Chiaburilor le-a sosit
ceasul să termine cu viaţa asta. Să muncească şi ei...
Vasilică a fost lămurit să rămână în armată. A făcut şcoala de
subofiţeri de Securitate şi după o vreme a ajuns şef de secţie la închisoarea
Botoşani. Era o perioadă de mare prigoană pe bieţii ţărani: înscrierea la
colectiv, prin 1958. Moş Tănase, om foarte inteligent fiind, într-o zi a
chemat la el pe câţiva gospodari, cărora le-a spus:
- Măi, oameni buni, eu am un plan. Să facem o hârtie pe care am s-o
ticluiesc eu bine şi pe care să o semnaţi dumneavoastră, toţi cei douăzeci de
gospodari. Ne vom lua obligaţia să dăm toate cotele către stat, dar să ni se
lase pământul să-l lucrăm noi. Că e pământul nostru, noi arăm, noi
însămânţăm şi statului îi vom da cotele care se impun.
- Bine, au răspuns toţi.
Hârtia a fost bine alcătuită, semnată de toţi. Se punea întrebarea:
„Cine merge cu ea la Gheorghiu-Dej Constantin Guluţă să meargă!"
Acesta era un om foarte energic, hotărât, nu ceda cu una, cu două. Pe
Guluţă l-am cunoscut în închisoare la Botoşani. El a mers la Bucureşti,
hotărât să ajungă la Gheorghiu-Dej. Acolo a fost oprit. A stat vreo două
zile, s-a rugat; până la urmă, garda i-a spus lui Gheorghiu-Dej că este un
ţăran de la Botoşani care vrea să stea de vorbă cu el, că stă de două zile pe
sub porţi.
- Să vină, încuviinţă Dej.
- Tovarăşe prim-secretar, mă numesc Constantin Guluţă, din comuna
197