Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
doină şi de cimilituri, adânc înrădăcinat în duhul pământului ţării, model de
vieţuire creştinească.
Gv.V.: E o mărturie care, cred, îşi găseşte locul în acest demers.
L-am cunoscut pe străbunul Ieremia Corjân, un om foarte demn, aspru,
riguros, dintre acei arcaşi bătrâni care ştiau că Legea şi Neamul sunt totuna
şi că dincolo de ce e DA, e DA, şi de ce NU, e NU, altceva nu mai încape...
C.H.: Despre acelaşi spaţiu şi despre atrocităţi inumane am citit
rânduri memorabile din „Jurnalul" eroinei Aniţa Nandriş - memoriile
acestei ţărănci, după cum se ştie, au fost premiate de Academia Română.
De asemenea, confesiunile distinsului nostru om de cultur ă, academicianul
Constantin Ciopraga prezent în captivitatea rusească după destrămarea
frontului de la Cotul Donului (nov. 1942). Prizonierul avea atunci 24 de
ani, era tânăr absolvent al Facultăţii de Litere din Iaşi. Sutele de kilometri,
pe jos, prin zăpadă nu pot fi uitate. Nici camarazii flămânzi, toropiţi de
oboseală, căzând de-a dreapta şi de-a stânga, care mureau fără „să fie
suprimaţi". Zăpada ninsă a doua zi îi acoperea. „Atâta frig a intrat în noi
atunci, încât unii au rămas infirmi pentru toată viaţa. (...) Iernile ruseşti sunt
intrate în mitologie." Zilele şi nopţile aveau doi vecini: iarna şi moartea. Şi
totuşi, adaugă memorialistul, întâmplările de pe front, acţiunile respective,
au fost uneori mai suportabile decât ceea ce a urmat. „Drumul de la
Tambov la Oranki a durat două săptămâni, în vagoane pentru vite."
Strecurat prin gerul năprasnic, trenul cu înfometaţii hrăniţi auster cu peşte
sărat şi pesmeţi, avea vagoanele căptuşite cu promoroacă. Acestea sunau
„ca un contrabas", zgrepţănate de unghiile celor năuciţi de sete. Foamea îi
sălbăticise pe camarazi - mâncau orice, cadavre de cai îngheţaţi, ba şi din
semenii congelaţi...
Războiul „cea mai bestială nebunie" (Leonardo) însemna, pe lângă
foame şi frig, dizenterie, tifos exantematic, păduchi, mizerie şi suferinţă
psihică în orice clipă. Constantin Ciopraga a avut parteneri de „gazdă", la
Mănăstârca pe fiul scriitorului Ioan Slavici şi pe Laurenţiu Fulga. „Cei mai
refractari dintre toţi cei cinci mii din lagăr erau românii". Nemţii „erau
toropiţi, deprimaţi", cei din Finlanda erau „cei mai conformişti".
Timp de patru ani, C. C. nu a primit nici o carte poştală; în 1946 s-a
întors acasă. Alţii au rămas, „unii şase ani, alţii zece". Alţii, nimeni nu o să
ştie niciodată câţi, nu s-au mai întors niciodată...
Am făcut aceste sublinieri având înainte o foarte interesant ă carte,
numită, moldoveneşte, „Oleacă de taifas", semnată de amfitrionul celor
convocaţi la dialog, de către bonomul Grigore Ilisei. Pagini
„mărturisitoare", de mare substanţă, sunt în această carte - cu tangenţă la
tematica din lucrarea pe care am numit-o „Muntele mărturisitor" - şi acelea
prin care vorbesc Paul Miron, Mihai Ursachi, George Astaloş, Petru P.
Andrei sau Liviu Antonesei. După cum, într-un alt volum semnat de acelaşi
15