Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

60
Constantin Hrehor
aceea am rămas buni prieteni.
Eram într-o situaţie critică, şi eu, şi fraţii Chiraş. Ion s-a îmbolnăvit
şi aveam nevoie urgentă de medicamente, de bani. Aveam o seringă pe care
o sterilizam prin fierbere, din când în când; mai târziu aveam o trus ă pe
care am obţinut-o de la moaşa satului, soţia unui cărăuş, priceput şi la
scripcă, numit Bejenaru. Voi spune cum, într-un amurg, folosind o metodă
nu tocmai elegantă, am deposedat-o de instrumentar...
La Vasile Zaremba am fost de câteva ori, dar de data aceasta am fost
după bani. Nu mi i-a dat atunci, dar mi i-a promis, zicând:
- Vino mâine noapte şi, uite, sub scândura aceea din spatele grajdului
vei găsi o sută de lei." Am găsit, cum mi-a spus, am procurat medicamente
şi Ion s-a întremat. La Vasile am mai venit când eram presat de necazuri.
- Când ai nevoie de ceva vino la mine, mâncare mi-a dat
Dumnezeu", mi-a zis. Deşi am fost colegi, vorbea cu mine cu multă
politeţe. Fiind străin de neamul meu, aproape greu de bănuit, Vasile m-a
primit la el în condiţii de bună protecţie, când şiroiau ploile torenţiale şi
cerul era biciuit de trăsnete şi fulgere. Mai aveam un avantaj: acest prieten
era paznic în sat şi nu părea... să aibă partizani pe-acasă. Cum am spus, în
podul şurii lui aveam siguranţă; am suit deseori scara în podul cu fân,
venind prin livadă, ud, flămând, cu crucea destinului pe umeri.
Vasile pleca în pădure, cu caii, cu securea. Nevasta lui, Valuca, fiica
lui Avram Hrehorciuc din Voievodeasa - soră a tatălui Dvs., Ioan, Nicu
fierarul -, când lipsea gospodarul se îngrijea de mine ca să am hrană.
~ntre timp ceva s-a întâmplat, nu ştiu nici acum taina - poate îngerul
păzitor m-a oprit -, mi-am pus în gând să nu mai merg la această gazdă.
Parcă cineva mi-a şters din memorie acea adresă. Să vedeţi ce semnal plin
de înţelesuri avut-am: nimic nu mă atrăgea în acel loc - Cel de Sus a vrut să
mă mai păstreze; într-un scurt interval, cei doi paznici, Vasile Zaremba şi
Traian Hrehorciuc, străjeri de noapte, unul în vale de Sfatul Popular, iar
celălalt la deal, au fost... prelucraţi de Securitate.
Aproape că era inevitabil, căci Primăria era la ordinele Securităţii, iar
cei doi, cu o activitate care cuprindea tot satul, până sub păduri, nu puteau
scăpa de „serviciile" pe care le impuneau ziloţii Stelei Roşii. Vasile a spus:
- La mine a venit Vatamaniuc...
Slujbaşii Securităţii s-au bucurat de această informaţie pe care nu o
aveau la îndemână.
- Dă-i mâncare", i-au spus domnii, întinzându-mi o cursă.
- Bine. Eu vă spun că a fost, dar nu vreau să...
- Dă-i, să vină, veni replica slujbaşilor entuziaşti.
După o anume vreme, Vasile le-a spus:
- Nu a mai venit...
Nu a fost crezut, a devenit dubios, chiar incomod în ochii vajnicilor