Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
Şi o mărturisire duioasă, tulburătoare, a poetului mare V. Voiculescu: „Nu
putem face pom, că trebuie să vă dau cadouri la toţi şi nu avem bani", un
răspuns îndurerat dat copiilor săi care ar fi dorit să aibă şi ei bucuria unui
brăduţ de Crăciun. Poetul a fost arestat în 4 august 1958, ieşind din
închisoare în 1962. ~n '58 a fost arestat şi savantul în Dogmatica ortodoxă,
Dumitru Stăniloaie, închis la Jilava şi Aiud. Iată ce scria după ieşirea de
după gratii excepţionalul cărturar trăitor nu la altitudinea minţii sale, ci în
smerenie de chilie: „în afară de regretul pentru suferinţele familiei mele,
nu-mi pare rău că am împărtăşit suferinţa atâtor fraţi români, pentru a fi
dovedit că şi dintre preoţi au fost unii, au fost destui care au împărtăşit
durerea poporului nostru." Cel care a scris pagini de aur în gândirea noastr ă
teologică, cu adevărat „patriarhul Teologiei româneşti", fiind „din stirpea
celor ce nu se duc" (B. V. Anania), gustând slava „acolo unde fluturii plâng
pe seminţele vulcanilor" (Ioan Alexandru), întors acasă, activ, „nu părea că
mucezise cinci ani în puşcărie; totul într-însul se păstrase rotund şi curat,
într-un tezaur care nu mai putea fi memorie: era trăire. Ei da, când ajungi
să-L trăieşti plenar pe Dumnezeu, nu mai e nevoie să-L ţii minte, că te ţine
El." (acelaşi B. V. Anania), a putut spune din înălţimea spiritului său
patristic: „Noi Românii reprezentăm un unicat: suntem singurul popor de
origine latină şi credinţă ortodoxă; prin latinitatea noastră îi aparţinem
Occidentului, prin ortodoxia noastră îi aparţinem Răsăritului; suntem
puntea ideală de legătură între cele două lumi."
Şi asta nu o ştia numai de acasă, numai din biblioteci, ci a adâncit-o
şi-n meditaţiile din acele mănăstiri cu cerul prins în lanţuri, din închisori.
Ca şi profesorul de mare distincţie şi popularitate, părintele
Constantin Galeriu, aruncat şi el în temniţe, „care a convertit mulţi artişti şi
intelectuali" (N. Steinhardt), veşnic convins că „Acolo unde începe
credinţa, sfârşeşte ştiinţa" (Haeckel) şi că „Dragostea scoate afară frica"
(I Ioan 4, 18) mulţi din cei doar amintiţi, într-un şir şi aşa mult trunchiat, au
făcut apostolat excepţional în condiţii excepţionale, adunând mai mult aur
pentru împărăţie în spaţiile concentraţionare decât în libertate.
„Ecumenismul s-a născut şi a fost trăit în mod spontan în temniţele
comuniste. Chiar şi acela interreligios", subliniază M. Rădulescu. Şi acesta
ar trebui ştiut de către mai marii Eclesiei care reduc de zeci de ani
ecumenismul la protocolare agape silenţioase şi costisitoare. Nici o
întâlnire de acest gen nu va întrece corala celor aproape opt mii de voci de
puşcăriaşi cântând în '57 imnul „Hristos a înviat!" în Gherla (v. „Strigătul
Golgotei în noaptea de înviere" - Documentele Rezistenţei, nr. 5/'92)!
Numai în acel „arhipelag al ororii" s-a văzut cine-i grâu şi cine-i neghină.
Şi dacă acea corală a robilor, cu nimic mai prejos în sfâşiere decât celebra
„Nabuco" nu poate întrece toate elitistele noastre partituri dirijate pe la
mitropolii, nici de... împărtăşania din închisori nu putem vorbi decât tot cu
237