Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

50
Constantin Hrehor
turn: dup, dup, dup...
Avea căsuţa în cimitir, unde şi dormea, era paznic. Am auzit trântită
uşa, zăvorul. A stins lampa. S-a făcut linişte. Am început să râdem şi, după
turn, ne-am dus pe lângă gardul mănăstirii, prin cimitir, pe lângă gardul
cimitirului, la oamenii noştri. Asta era sâmbătă, spre duminică. Datorită
faptului că la miezul nopţii a sunat clopotul în tot satul, oamenii care ne -au
spus că dorm în şură sau pe-afară şi-au dat seama că asta-i o alarmă. Ei au
fost atenţionaţi. Mulţi s-au adunat în faţa primăriei în dumineca ce a urmat
şi discutau despre eveniment: „~n comuna Suceviţa, niciodată nu s-a
pomenit ca la doisprezece noaptea să se tragă clopotele. Ce s-a întâmplat
Ce-a fost asta" Căpitanul de securitate a fost informat că lumea-i adunată
şi discută acolo. A venit şi a spus:
- Oameni buni, poftiţi în cămin, să vorbim un pic.
Oamenii au mers. Vreo douăzeci-treizeci de oameni. A început aşa:
- Oameni buni, de ce vreţi ca să vă faceţi dumneavoastră greutăţi
Noi am venit pentru bandiţii din munţi. Dumneavoastră i-aţi anunţat azi
noapte trăgând clopotele. Vă spun că dacă dumneavoastră nu vă băgaţi
minţile în cap şi nu vă vedeţi de treabă - vedeţi cum sunteţi dumneavoastră
între munţi, în dreapta un munte, în stânga un munte, ieşire aveţi numai pe
la fabrica de cherestea, la vale, spre Rădăuţi - noi vă blocăm, să staţi aici ca
şoarecii, iar de muriţi nu ne va păsa... Punem o patrulă în şosea şi nu vă
dăm voie să ieşiţi din comuna Suceviţa nicăieri, ca să vă băgaţi mintea în
cap. Noi am venit pentru bandiţii din munţi şi dumneavoastră i-aţi anunţat
~n sfârşit, oamenii noştri şi-au dat seama că clopotele nu pe noi ne-au
anunţat de prezenţa Securităţii. Noi ştiam că aceasta este prezentă oriunde
şi că e pe urma noastră. Nu ar fi fost util pentru noi, deloc, un astfel de
semnal.
C.H.: Când a fost asta, vă aduceţi aminte
Gv.V.: Da. în 1952. ~n anii aceia, 1952, 1953, 1954, am avut o
activitate deosebit de bogată. Nu puteam sta pasivi, trebuia să dăm anumite
replici, nu puteam fi indiferenţi la starea de deteriorare, tot mai evidentă, a
lumii româneşti, a vieţii din satele noastre. Ştiu bine că multe dintre
isprăvile noastre au întreţinut speranţa a multe sute de oameni, care pur şi
simplu râdeau de stângăciile celor care ne urmăreau, bucurându-se că
partizanii, în minoritate, deţin controlul, stăpânesc situaţia, intimidându-i şi
discreditându-i pe pândarii care ne aşteptau fără succes. Metodele noastre,
aparent aventuroase, poznaşe, erau, prin imprevizibilul lor, eficiente şi
iritante.
Voi relata o nouă acţiune, o ispravă a fraţilor Chiraş la care am luat
parte. Voi spune şi aici numai ce e adevărat, întrucât chiar şi securiştii care
îşi mai amintesc de rezistenţa armată din munţi, citind cele scrise aici, să nu
poată spune că am minţit.