Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
Era stingher, dar în criză am folosit şi acest mijloc, cum am spus,
patru zile. Securitatea înnebunea peste tot.
Am plecat de la Avram cu rucsacele pline. Mateienii au mers la sora
lor Margareta, au luat de la ea şi de data aceasta nu numai fasole şi cartofi,
ci şi pască, colac mult, brânză, unt, smântână, ouă, slănină, cârnaţi. Ei au
vorbit şi cu ~oniţă, şi cu Varvara, soţia lui. Ea a mers la Nataliţa care a venit
pentru mine şi ne-a adus acolo toate de trebuinţă. Când a venit Nataliţa, a
plâns zicând:
- Oameni buni, uncheşilor, aici aţi fost
- Aici, Nataliţa. Nu plânge, că noi am făcut Pastele foarte bine şi
i-am văzut şi pe comunizoi. Am făcut Pastele creştineşte...
A plecat Nataliţa. A plecat noaptea şi era tare întuneric. Nu voi uita-o
pe această fiinţă toată viaţa, dar nici noaptea aceea nu voi uita-o! Abia am
dat rucsacele jos pe geam, dincolo, apoi am ieşit noi, am luat rucsacele şi
prin livadă, am călcat prin mlaştină. „Acum hai să nu mai mergem pe
acolo", am zis. „Mergem prin faţa casei lui Bâz, trecem şi urcăm la stânga
afinişului". Dincolo, în partea cealaltă, aveam numai un pic de colibiţă
improvizată, pentru o noapte, să stăm acolo dacă plouă. Şi după aceea
aveam să mergem la Ursoaia. Era grozav de întuneric, extraordinar, sus
plumb, jos plumb. Am intrat în pădure, am pierdut drumul şi am luat-o
drept la Stăncuţa Afinişului. Loc abrupt, drept. Ne ţineam unul de altul să
nu ne pierdem, să nu fim nevoiţi să strigăm, în sat era linişte. Doar câinii
lătrau, ici-colo. Orice zgomot pe timp de noapte pe coasta muntelui era
suspect. Am făcut vreun kilometru, vreo şapte sute-opt sute de metri până
în vârf; i-am făcut în două ceasuri, cu greutate! Pe acolo nu am mai mers şi
n-am ştiut că sunt atâtea stânci, atâtea gropi, copaci căzuţi.. Ce greu a fost!
Să nu ne scoatem ochii şi să nu ne rupem picioarele, am mers încet,
ajungând în partea cealaltă. Acum era uşor, pădurea era rară, am coborât
către Pârâul Neagului. Acolo aveam colibiţă. Noi ştiam la orice oră din
noapte să ajungem la adăpost, nu era o problemă. Am spus şi repet: cum
cunoaşte gospodina bucătăria ei, noaptea, fără lumină, aşa ştiam noi
pădurile, şi izvorul, şi copacul sub care nu plouă, unde am ascuns sticla cu
cartuşe ş.a.m.d. Puteam să venim de la zece km, mergeam drept acolo unde
era ascunsă sticla cu cartuşe! Şi am stat acolo până dimineaţa. Dimineaţa
am mâncat, era linişte în jurul nostru. Am luat apă din pârâu, am băut şi
mai târziu ne-am ridicat, am trecut pârâul şi am urcat pieptiş evitând
drumul, căci era periculos. Am urcat sus, am ocolit poiana La Ştiubei şi
ne-am dus la colibiţă noastră. Acolo am găsit toate cum le-am lăsat. Am
cercetat semnele, zona şi toate erau nemişcate. Soarele încălzise, era uscat,
frumos. Am rămas la colibiţă vreo două zile. Au venit apoi nori, ploi reci
care au ţinut vreo săptămână, începuse să curgă apă de dedesubt, apă de
munte, jos era cetină multă, putregai, cum e în bârlog la mistreţ. Mistreţul
123