Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

272
Constantin Hrehor
- Eu nu am fost căsătorit, îi precizez eu, la care ea îmi răspunde:
- Cum, până la etatea asta Doamna e singură, soţul ei a murit. Iţi voi
face cunoştinţă.
Am avut întâlniri seară de seară, discrete, în spatele bisericii Sf.
Gheorghe, pe o bancă, undeva acolo. De la început au funcţionat
seriozitatea şi respectul reciproc; nu am avut nici o deziluzie, ca de altfel în
nici o legătură cu vreo fiinţă feminină. Ne-am căsătorit, am făcut o masă
festivă la restaurantul „ l Mai", după ce ne-am cununat în cea mai înaltă
clădire dintre primăriile Bucureştilor, în sectorul l. Din strada Anton Pann,
de care am vorbit, m-am mutat în garsoniera ei, primită de la cooperativa
unde avea serviciu. După vreo doi ani, colocatarul Colicioiu plecând din
spaţiu, mai jos, ni se rezerva o garsonieră dublă, pe care am obţinut-o prin
repartiţie. Aici am împlinit treizeci de ani de convieţuire frumoasă.
C.H.: Ştiu prea bine spaţiul din strada Doamnei, în care l-aţi avut
chiriaş pe vărul meu primar Ionel Corjân Corinescu, atunci cu activitate în
cinematografie, şi desigur, musafir de noapte, de câteva ori, chiar şi pe
subsemnatul...
Gv.V.: E adevărat că această casă, aşa cum era ea compartimentată, a
fost parcă menită ca loc de refugiu, de popas, multor călători prin Capitală,
oameni suferinzi, nevoiaşi, cu probleme, mulţi din Suceviţa, mulţi din alte
părţi...
C.H.: De toată lauda este generozitatea Dvs. manifestată în multe
chipuri şi împrejurări, în situaţii când uşile Bucureştilor nu se deschideau
nici oricând, nici oricui!
Gv.V.: Cu doamna Geta am cumpărat o proprietate şi în localitatea
Potlogi, într-o zonă de ţară mai mult frecventată de noi în ultimii ani. Acolo
am făcut investiţii costisitoare, aveam vie, pomi fructiferi şi zarzavat. Dar
mai întâi de toate o linişte pe care nu mi-o putea da Capitala. Dar şi asta,
până într-o zi...
C.H.: Vreţi să spuneţi că „ochii albaştri" vă „filmau" şi aici, după
atâţia ani
Gv.V: Da, supravegherea continua. Dar întâi să vorbesc despre
locuinţa din strada Doamnei, cum am cumpărat-o, cum am devenit
proprietar. La un moment dat, s-a făcut un anunţ că garsonierele şi
apartamentele din blocul unde locuiam se pot cumpăra. Rezolvarea
depindea de Oficiul civic istoric al Bucureştilor. Un arhitect a efectuat
măsurătorile şi a stabilit că am de plată şasesute mii lei; era în '93-'94.
Doamnei de la măsurători i-am spus că sunt cu o pensie mică, de muncitor
la lopată, că am fost deţinut politic şi că, dacă preţurile sunt exagerate, nu
voi avea posibilitatea de a deveni proprietar. M-a întrebat dacă l-am
cunoscut pe bunicul ei şi i-am spus că nu l-am cunoscut; m-a sfătuit să caut
banii şi să achit imobilul cât mai repede, ca să nu crească dobânzile. Am