Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

184
Constantin Hrehor
nici acum, cred, scrise undeva - despre Antonescu la cabinetul lui Hitler.
Era într-o toamnă, în 1957, ştiu că era pe cer o lună extraordinară, o
lumină de poveste. Câte doi, după ce ni s-a ordonat să ne facem bagajul, am
urcat panta şi ni s-au deschis porţile, cele două porţi, iar după ce am luat loc
în duba care ne aştepta la marginea străzii, am ajuns la gară. Duba-tren,
care avea să ne ducă nimeni nu ştia unde, era o puşcărie pe roate - o
jumătate era compusă din celule mici, în care încăpeau trei-patru oameni,
iar cealaltă jumătate era un fel de celulă mare, în care intrau vreo treizecipatruzeci
de oameni, în acest tren-dubă erau înghesuiţi condamnaţi de drept
comun sau condamnaţi politici, cu destinaţia Canal. Am ocupat fiecare câte
o celulă, am primit hrană rece pentru trei zile, cam câte o sută grame de
marmeladă, o sută de grame de brânză şi vreo trei sute grame de pâine.
Porniserăm de la Bucureşti într-o necunoştinţă totală. Ceferiştii, subtil,
solidari cu puşcăriaşii, ne descopereau pe unde călătorim. Strigau cam aşa:
„Ce caută puşcăria asta pe roţi la Buzău", când eram în acel loc. Sau la
Râmnicu Sărat, la Târgu Ocna sau la Botoşani, depinde pe unde eram în...
voiaj. Astfel mi-amintesc de cei trei demnitari despre care am povestit că
au coborât la Râmnicu Sărat. Eu, în acele trei zile, am trecut prin Târgu
Ocna, prin Iaşi şi, într-o după-amiază - era în septembrie '58 -, alături de
vreo cincisprezece deţinuţi de drept comun, am fost vărsat în gara din
Botoşani...
C.H.: Până a ne evoca momente din închisoarea Botoşanilor, să nu
ne abatem de la istorisirile pe care aţi vrut să le inserăm aici, în legătură cu
doctorul Schinaze, cel care deservind spaţiul concentraţionar a cam uitat
jurământul lui Hipocrate...
Gv.V.: Da, da, sunt întâmplări trăite pe propria-mi piele la Jilava...
Numaidecât trebuie să le consemnăm. Doctorul Schinaze avea un
comportament ciudat, mai ales în cazuri nevrotice; îi lăsa pe cei cu
deficienţe mintale în celulă, nu-i izola, nu-i trata şi nu-i considera oameni,
ci... jucării care simulează boala. Odată am avut şi eu de-a face cu el - eram
în celula 47; după ce a consultat sumar pe cei bolnavi, după ce şi pe mine
m-a văzut, a strigat: „Vatamaniuc, fă-ţi bagajul!". O dubă m-a transportat la
Văcăreşti, la spital. Nu ştiam ce afecţiuni am şi ce tratament mi se va
aplica. Am văzut de la intrare secţia medicală, o clădire lungă, cu activităţi
care se desfăşurau numai la parter, în rest, un culoar lung cu celule pe
partea dreaptă. M-am dezbrăcat, mi s-au luat bocancii şi mi s-a aplicat
tratamentul: m-au aşezat pe spate şi, pe picioarele întinse pe nicovală,
gardienii mi-au pus cătuşe în care au bătut nituri şi lanţuri grele. Noua mea
gazdă era celula numărul l. Era un spaţiu gol, sinistru; nu am văzut să aibă
pat, ci, în mijloc, o verigă. Şi veriga, şi cimentul din jurul ei erau lustruite.
Pe perete erau alte două verigi, la o anumită înălţime, la nivelul unui om cu
mâinile ridicate, într-un colţ aveam o tinetă mică. Nu ştiam de ce mi s-a