Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

68
Constantin Hrehor
amintit, nu ieşeam din bordeie. Când se arăta soarele şi topea ninsoarea
vreo săptămână, ieşeam pe suprafeţele golite ale dealurilor făcând ocoluri
mari de câte cincizeci şi o sută metri, evitând petele de omăt. De la bordei
până aproape de sat făceam câte o zi întreagă. Când erau lucrări şi
muncitorii umblau în teren, era mai simplu, se amestecau urmele. Dacă era
zăpadă, ne aduceau în munţi câte ceva prietenii aleşi, în locuri nebănuite.
Astfel, într-un an am prins nişte goluri pe care le-am păşit fără
primejdie şi am ajuns pe Vârful Neagului. De pe acest deal, ca şi de pe
dealul din faţa mănăstirii, numit Furcoi, unde cu sute de ani înainte a fost
un schit de sihastri, mănăstirea Movileştilor şi biserica sătească se văd ca
într-o strachină. Pe vârful Neagului am ajuns toţi trei, eu şi fraţii Chiraş.
Acolo este o cruce de piatră, ne-am aşezat pe pământ şi am privit tăcuţi
cimitirul învăpăiat, plin de nenumărate lumânări. Era o mare de lumină, pur
şi simplu ardeau mormintele. Bine a zis cine a zis că această noapte este
mai luminoasă decât ziua. Panorama aceea mirifică, bătaia clopotelor
duioase, cântările învierii, cei dragi din morminte, chipurile pioase ale
rudeniilor noastre aplecate peste cruci, bucuria unică a acelui moment, toate
la un loc au făcut o mare impresie asupra noastră. Am simţit toţi că ne
tulburăm şi ne-am căutat puterea de a nu ne copleşi nostalgiile. Nu am mai
mers la nici un eveniment de o asemenea emoţie, am hotărât să nu ne mai
lăsăm robiţi de impresii. Aşa că, în toţi ceilalţi ani, am petrecut în... chilia
noastră; aveam ce mânca şi, în izolarea noastră, eram chiar fericiţi când
ştiam că securiştii, comunizoii, cum le spunea Ion Chiraş, îşi pierd timpul
zadarnic în pânde pe unde nici gândul nostru nu trecea.
C.H.: Oare când să fi fost acea înviere, în ce an
Gv.V.: Cu precizie, în 1954.
C.H.: Ce relaţii aţi avut Dvs. în acest interval cu biserica, cu
mănăstirea, cu călugării, cu duhovnicii ori cu preotul satului
Gv.V.: Cu mănăstirea, nimic. Gheorghe Chiraş, în schimb, era un om
evlavios, cu multă încredere în Biserică şi în preot. El a îndrăznit chiar să
meargă într-o zi la preot ca să se roage pentru viaţa lui, pentru cele două
fiice mici şi pentru nevastă. Preotul i-a spus scurt: „Fugi, că eşti urmărit!".
El a plecat dezamăgit - a mers la păstorul turmei şi păstorul l-a refuzat.
C.H.: Un episod similar, dar cu mult mai mult dramatism a
consemnat şi fratele Dvs. din munţii Făgăraşi, I. Gavrilă-Ogoranu când,
flămând fiind, a nimerit la preotul... A., care nu a fost deloc ospitalier. Aşa
scria el în secvenţa: „De ce-ai făcut asta, părinte A.".
La Suceviţa cine era atunci preot
Gv.V.: Mi se pare că Pânzeanu... Oricum, Gheorghe nu a renunţat,
s-a dus la Voievodeasa; acolo era un preot Antonescu, locuia în casa
parohială a romano-catolicilor.
C.H.: Acest preot m-a botezat pe mine...