Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

298
Constantin Hrehor
credinţa şi mintea, fiinţa românească.
„Omul, acest golf al întâlnirilor între cer şi mormânt, această
speranţă a eternităţii, acest cuib cosmic al dragostei eterne, această nuntă
între eternitate şi efemer" (Ioan Alexandru), în spaţiul românesc nu a avut
de suferit mai puţin decât în alte puncte ale planetei. „O, oameni ai
adevărului superb! O, eroi ai sacrificiului anonim!", exclamă academicianul
prelat Anania, rostind sentenţios: „Pe cei care au murit în închisori trebuie
să-i ştim pe toţi şi de ei va trebui să ne aducem aminte.", bine cunoscând
toţi că „în spatele fiecărui lacăt sălăşluieşte frica".
Cartea nu beneficiază de o bibliografie; pentru demersul propus,
excesul de trimiteri părându-mi-se incomod, dacă nu snob; textul, nu de
puţine ori pândit de incoerenţă ori prolixitate nu ar fi suportat numeroase
titluri revelatoare pentru epoca evocată, care ar fi însemnat o mică
bibliotecă.
Desigur, o lucrare de acest fel, dincolo de nenumăratele nopţi şi zile
de travaliu, pe care numai autorul le va şti, nu putea intra în tipar decât prin
sprijinul unor generoşi oameni pentru care Cartea a rămas încă în rosturile
ei sublime. Solidaritatea unor tineri din străinătate, trăind şi muncind acolo
pentru o vreme, m-a emoţionat peste puterea cuvintelor; pilduitoare
înţelegere am avut şi din partea unor slujitori ai Bisericii, a unor intelectuali
verticali, a unor persoane care mi-au demonstrat că magnetismul prieteniei
funcţionează şi în acest timp al discreditărilor şi vanităţilor de toate
nuanţele.
„~ntre iadul deznădejdii şi iadul resemnării" (Siluan), când „violetul
şi albastrul sunt culorile vidului absolut" (Florenski), zic împreun ă cu
Savatie Baştovoi: „e timpul să ne înomenim şi noi, cum a făcut-o odinioară
Dumnezeu, şi să pornim în căutarea aproapelui pierdut", căci „nu-i nici un
eroism în a mărturisi atunci când nu există pericolul morţii", în neştiinţă,
fără a gândi că „nostalgia lumii e nostalgia conştiinţei". (C. G. Jung).
Iată o carte încheiată. „Anii tuturor drumeţiilor fără întoarcere" (G.
Uscătescu) pentru cei evocaţi au intrat aici, „până la strigarea trâmbiţelor de
apoi, pe somnul oaselor" (B. V. Anania), până când voalul morţii va fi dat
deoparte de pe chipul lumii (Iez. 33.14). Ce mai avem Amintirile! Cei mai
mulţi, după o expresie din Anatolie Paniş, „avem la dispoziţie lagărul cel
intim. Nu mai mâncăm bătaie, dar ne bate soarta". Afirmaţia este
îndreptăţită desigur în bună parte, pentru că încă şi acum prea mulţi nu au
rezolvată dilema lui Leon Bloy: „Nu se ştie cine dă şi cine primeşte", „între
munţii de orgoliu" (Leon Dănăilă) ai veacului dezumanizat prin
desacralizare. Mulţi nu ştiu nimic despre acele vremuri, ignorându-le,
neprezentând interes, după cum nu prezintă interes nici pentru prezentul
imediat; pentru mulţi Istoria este doar un relicvariu închis între pereţii
intangibili ai unui muzeu, un cimitir cu inscripţii şterse, bun doar pentru cei