Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

20
Constantin Hrehor
printre umbrele anonime pe mulţi. Numai povestirile, numai evocările, şi
acestea tot mai puţine şi tot mai neinteresante pentru contemporanii tineri,
ni-i apropie şi ne trezesc cugetarea prea depărtată de cultul Martirilor.
Cu certitudine, nu-i... balast, dincolo de cele de aici relatate, nici
povestea Eufrosinei Huţuleac, spre poarta căreia am trimis-o pe jurnalista
Dana Dominiciuc, sensibilă vorbitoare despre lacrimi şi patimi, care astfel
scrie în „Pământul pătimirii" („Crai nou", din 7 iulie 2001):
„Eufrosina Huţuleac din Milişăuţi a fost deportată în Dobrogea timp
de şapte ani. La doar o zi după ce născuse, a fost scoasă din pat în miez de
noapte, cu copilul în braţe, şi dusă în pribegie. «Cu predare din post în post,
am ajuns la Bucureşti. De fiecare dată eram batjocorită, lovită, ameninţată
şi tot timpul mi se spunea să las pruncul, că nu am cum să-l ţin mai departe,
pentru că voi fi dusă la muncă. Băiatul era anemic, nu mai plângea, bâzâia
numai, că nu avea putere nici să plângă. Era tot numai o rană, că nu-l
schimbam, nu aveam cu ce. Uscam pelincile în sân. Mă temeam să nu
moară nebotezat şi i-am pus numele Lacrim, de la lacrimi. Dar, nu au vrut
să mi-l înregistreze aşa, m-au luat la batjocură şi l-au scris Lacrea. Ne-a
ţinut Dumnezeu în viaţă, aproape că a fost o minune ce s-a întâmplat cu
noi. Nu ştiam nimic despre familia mea, era mama luată, era omul meu, dar
cel mai tare mă îngrijoram din cauza fetiţei, care era mică, avea numai 2
ani. Am stat într-un arest din Bucureşti mai mult timp, apoi am fost dusă în
Dobrogea. Când mă duceau spre gară, m-a văzut un băiat din sat, care era
soldat, şi m-a întrebat unde merg. I-am spus că nu ştiu, cel care mă păzea
m-a ameninţat cu arma, iar el a scris acasă la ai lui şi aşa a aflat tata că
trăiesc. După două luni de umblătură cu copilul la piept, am ajuns în
Dobrogea, la Poarta Albă. Era o mare de oameni de tot felul. Şi puşcăriaşi,
şi de ăştialalţi. M-au trimis pe câmp să văd dacă găsesc vreun cunoscut. Leam
spus că nu, şi ei râdeau că o să-i cunosc pe toţi. Mă întrebau dacă-mi
plac lanţurile, dacă le aud cum zornăie... Mă temeam pentru copil să nu
moară, iar ei râdeau zicându-mi că nu-i nimic, abia aşa mă pot duce la
Jilava, unde-i răcoare pe gratii, că-mi curge apa pe dedesubt... Familia mea
ajunsă în satul Bairam, la graniţa cu Bulgaria, a aflat că eram şi eu prin
zonă şi s-a rugat să o lase să mă caute. Ne-am întâlnit şi am mers cu ei
acolo, la muncă, şi eu. Am fost deportaţi şase ani, unsprezece luni şi
douăzeci şi cinci de zile. Apoi ne-au dat voie să plecăm oriunde, dar nu
acasă. Ne-au spus să ne alegem un loc şi am ales la Iacobeşti, aici, la noi.
Nu ne dădeau voie să ne întoarcem şi parcă nici oamenii nu mai erau aşa
cum îi ştiam noi. Cei care mai aveau suflet, se temeau şi de umbra lor. Erau
vremuri grele, era o nebunie, se fereau să vorbească, se temeau să nu fie
duşi ei la puşcărie, aşa era atunci. După alte luni bune ne-am apropiat de
casă, ne-am întors. Cu frică, dar am revenit în sat. Nu mai rămăsese mai
nimic din gospodăria noastră, iar casa era acum fierăria G.A.C.-ului care se