Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
vergea de cauciuc. I-am dat inelele, dar nu a fost mulţumit - scobitura din
toc arăta că mai era loc pentru ceva. M-a bătut iarăşi şi i-am dat şi cerceii,
între timp a aflat despre toate acestea căpitanul de lagăr, ofiţerul, şi el
flămând după aur. Când nu după multă vreme comandantul care m-a bătut
a fost eliberat, la plecare i s-a făcut o percheziţie. Avea în cufăr o haină
frumoasă, ungurească şi o pereche de cizme luxoase, în tocurile cărora,
prietenii cizmari i-au ascuns aurul primit de la mine. Percheziţia a fost
scurtă, fiindu-i reţinute cizmele. Demontate rapid, acestea au fost aruncate
pe margine. Ofiţerul deveni posesorul bijuteriilor. Eu, care trebăluiam de
ici-colo cu încălţămintea pe umăr, am văzut toate acestea. L-am zărit şi pe
comandant care, văzându-mi satisfacţia, şi-a muşcat pumnul ridicat
ameninţător. Căpitanul mai găsise în cizmele din cufăr şi un ceas de aur.
Bucuros, mi-a înlesnit porţii generoase la masă, din care se împărtăşeau şi
confraţii din jur..."
A urmat o scurtă perioadă de muncă în mină şi apoi a sosit ordinul
eliberării; s-au citit declaraţiile prizonierilor luate la intrarea în lagăr.
Comisia stabilea loturile care aveau dreptul de a se întoarce acasă. T.C. ne
spune că din patru mii cinci sute de prizonieri, în viaţă au rămas vreo şapte
sute. Eliberarea venea în toamna lui '48. Foştii prizonieri au primit bocanci
cu talpă de lemn şi feţe din foaie de cort, salopete şi şepci ruseşti, pâine,
alimente şi... confort în vagoane, scânduri geluite; după o oprire la Bălţi au
fost predaţi românilor într-o unitate militară din Focşani de unde au fost
distribuiţi în toată ţara. Toader avea atunci 26 de ani şi jumătate. A fost
reţinut timp de o lună la magazie, transportând cu caii lemne şi alimente,
produse de abator; ispitit de o bucată de carne, după atâta regim de lagăr,
era în pericol să piară intoxicat, cum a murit vecinul său Gheorghe Moloci,
intoxicat de D.D.T., ori nu de mâncare ci de foame şi sete, ca şi consăteanul
său Nicolae Moroşan a lui Ştefan, pe care l-a bocit două zile aşteptându-şi
rândul la groapa comună.
Toader Clipa, povesteşte acelaşi „film" ca şi academicianul
Constantin Ciopraga. Ne spune că rugăciunea nu era permisă, că zilele de
mare sărbătoare creştină treceau ca oricare altele, fiind doar în interior trăite
cu nedescrisă emoţie şi durere; spune că în cei patru ani şi jumătate de lagăr
nu a văzut un medic, nici un medicament, că oamenii nu se tundeau şi nu se
bărbiereau, că alergau înnebuniţi după un porumb fiert ori după un cap de
peşte aruncat chiar în latrina internatului, că mâncau varză şi pâine alterată,
peşti aproape descompuşi, broaşte, şoareci şi câini; corespondenţa, o carte
poştală la un an, apoi la opt sau şase luni câte una, era aruncată de cenzură
dacă cuprindea mai mult de douăzeci şi cinci de cuvinte. Dombasul era
urâcios, negru, pietros, acoperit doar de tufe de pelin, în lagăr, cine ştie
pentru câtă vreme, după eliberarea sa au rămas încă în sclavie grănicerii,
jandarmii şi cei din SS. Gerul de peste -45°C, foamea, bolile, îi vor fi trecut
19