Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
Am rămas acolo până am terminat provizia. Nu voi uita niciodată
acel bordei ingenios ridicat pe copacul care ne-a asigurat alimentaţia atâta
timp, locul liniştit şi aroma sălbatică a bureţilor! Reţin acest loc pentru că
multă foame şi sărăcie am îndurat. Nu aveam decât apă şi sare. Pe lângă
mălai, ciuperca amintită era vis, ne împlinea împărăteşte ospăţul.
Am mai trecut prin acel loc din timp în timp dar cioata nu a mai rodit
ciuperci. Brazii doborâţi de trăsnete indicau că pământul, după toate
aprecierile ştiinţifice, ascundea metale... Voi spune ceva şi în legătură cu
descărcările electrice din obcinele împădurite.
Am umblat o zi întreagă înspre Putna, era vara, îmi trebuia carne
pentru ai mei, ieşisem la vânătoare. Spre seară s-a lăsat peste vârfuri o mare
întunecime, înspăimântătoare. Negură urâtă şi un huruit continuu, fierbea
cerul. Mi-am închipuit că acestea prevesteau grindină, potop de apă şi foc.
Din hotarul Voievodesei, de la Buhoasa, am tăiat în fugă obcina ca să ajung
în vârful Mestecănişului, unde ştiam eu un pâlc de brazi deşi, care m-ar fi
izolat ca să nu ajung ud într-o oarecare şură, peste noapte. Trăsnetele nu au
întârziat. Am stat un moment pe loc în capătul livezilor, spre toloacele din
deal; de pe Mestecăniş, pe făget a venit o vijelie puternică şi, trecând pe
lângă mine, oprindu-se în pământ, ceva a căzut. Ce-i asta, mi-am zis şi am
privit înspre acel loc. Era o cruce de gheaţă, o adevărată cruce! ~ncepuse
grindina, bucăţi ca cireşele băteau pretutindeni; am luat crucea de gheaţă în
mână şi am simţit cum se topeşte între degete, între timp, până a ajunge la
brazii sub care voiam să mă adăpostesc, un trăsnet căzu şi reteză unul dintre
copacii acelui pâlc, la o sută de metri de mine. M-am uitat la chipul crucii
de gheaţă şi am zis că: acesta este Dumnezeu! Când Dumnezeu vrea să te
salveze, te opreşte, îţi ridică ceva în cale! O, Doamne, puteam fi scrum în
vârful Mestecănişului...
Vă voi mai spune eu şi alte întâmplări legate de vietăţile pădurii,
despre şoareci, spre exemplu, când vom ajunge la evocarea zilelor de după
evenimentele de la Bâtca Corbului, din 18 ianuarie 1955.
Acum voi vorbi încă puţin despre câteva... semnale. Veneam uneori,
după cum am spus, la ai mei din sat, la rude şi la prietenii care ne-au ajutat
în vremea pribegiei. Odată, fiind în preajma unei case pe care o vizitam mai
des, casa părintească, apropiindu-mă de punte, cam la o sută de metri
distanţă, am auzit pisica. M-a petrecut, îmi da o veste; aşa fac de obicei
pisicile, câinii şi caii, toate aceste necuvântătoare astfel „vorbind", indică
anumite întâmplări. Simt când vine stăpânul, când e în primejdie, când
moare. Când câinii urlă fără un anume motiv, sigur stăpânul e în primejdie
ori dispare!
Pisica de care amintesc aici mă cunoştea, mă însoţea când stăteam pe
burtă între rândurile de cartofi, aşteptând clipa când puteam să intru în casa
mamei. Dar acum mârâitul ei nu era cel obişnuit, făcea aşa ca şi cum şi-ar fi
75