Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

168
Constantin Hrehor
aducea câte doi cartofi copţi, dar nu trimişi de cineva, ci de la el. El avea
regimul pentru bolnavi. Când lipsea plutonierul, deschidea uşa, se uita şi
îmi zicea: „Mănâncă!". Mi-a dat două fiole de vitamina C şi vreo patru
pastile de urotropină. „Bea fiolele şi le aruncă în tinetă! Să nu te prindă." El
se uita din uşă, eu mâncăm repede. Cartofii erau călduţi, îi mâncăm cu
coajă cu tot, cum mi-i aducea. Spărgeam fiolele, beam; pastilele le puneam
în buzunar şi le luam câte una. Nu mai mâncăm mizeriile care mi se
aduceau. M-am vindecat repede. Când era arpacaş, mâncăm, şi mai
mâncăm şi pâinea. Am scăpat repede de icter. Am stat trei luni acolo. După
trei luni, cu lanţurile la picioare pe care le-am avut tot timpul, am fost scos
într-o noapte şi dus cu trenul, apoi cu o maşină, la Jilava. Alături au adus
acolo încă vreo zece deţinuţi. Toţi, „martorii lui Iehova".
Era unul Păduraru, ţin minte, de pe meleagurile Botoşanilor, îl ţin
minte pe acela datorită unor cuvinte pilduitoare. Stând de vorbă cu
anchetatorul i-a spus:
- Domnule anchetator, ştiu de ce ne-aţi arestat pe noi...
- De ce
- Ca să aveţi linişte. Meseria mea e săpător de iazuri. Săpam, la 12 ne
culcam, dar nu puteam dormi din cauza broaştelor. Aşa că luam o piatră şi
o aruncam în iaz. Toate broaştele se ascundeau. Şi aveam linişte un pic.
Mai dădeam cu o piatră... Aşa şi dumneavoastră. Când vi se pare ceva,
arestaţi câte unul din noi, şi-i linişte. Când vi se mai pare ceva, mai arestaţi
încă unul. Iar se sperie ceilalţi, ca broaştele, şi stau liniştiţi...
Anchetatorul a râs şi i-a răspuns:
- Nu-i chiar aşa.
- Nu-i chiar aşa, dar cam aşa e, a replicat curajos botoşăneanul.
Am ajuns la Jilava, în Bucureşti. Acolo am fost luat în duba auto şi
pus într-o celulă, singur; ceilalţi au fost închişi într-o celulă mare. Pe aceia
i-au dus repede, pe mine m-au ţinut mult timp într-o cameră la poartă, îmi
era foame, acolo era murdărie, căci cei care veneau de pe drum acolo îşi
făceau nevoile. N-aveam pe ce sta, stăteam în picioare. Mă rezemam de
perete, eram extenuat. Mă gândeam: „Oare asta e Jilava Oare va ţine mult
aşa Voi vedea... Dumnezeu cu mila lui". Au venit la un moment dat...
proprietarii:
- Cum te cheamă
- Vatamaniuc Gavril.
- Ieşi afară!
Am ieşit afară, m-am dus la un birou, mi s-a făcut o fişă, am semnat,
mi s-au luat amprentele. Unul m-a luat de braţ, a apăsat un buton, s-a
deschis o poartă, am trecut prin curte; acolo era o altă poartă. S-a deschis şi
aceea. Apoi m-au dus într-o secţie întunecoasă, în celula ZERO. Eu
mergeam mai greu, că aveam lanţuri la picioare. Plutonierul nu s-a grăbit,