Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
- Lăsaţi-mă, că mă dezbrac." Aveam automatul sub pufoaică. Ion a
stat între noi şi s-a uitat. Râzând:
- Gavriluţă, aici e gazda. Eu mi-am făcut datoria, tu să fii sănătos.
A ieşit şi a plecat. După el, Eugenia. Au stat mult şi au şuşotit afară.
Eu m-am întins pe un pat, acolo, lângă sobă. Pe celălalt pat era bătrânul.
„îîîî..., îîhh...", tot aşa făcea.
A venit Eugenia în casă, a închis uşile.
C.H.: Bătrânul îi era soţ sau tată
Gv.V.: Soţul!
Eugenia spuse:
- Omule, să-ţi fac ceva să mănânci.
- Nu mi-e foame, am mâncare la mine, nu mi-e foame, te rog din tot
sufletul, mi-a fost tare frig, că am stat în podul şurii...
- Apoi dezbracă-te şi urcă-te pe cuptor. Acolo vei dormi...
Era o sobă cu cuptor mare. M-am dezbrăcat de pufoaică, am pus
automatul acolo, rucsacul l-am aşezat sub pat şi am rămas în haină. Am stat
încălţat, dar cu picioarele atârnate în jos, ca să nu stric aşternutul acela.
Nişte ţoale, nu cearşafuri, nu altceva. Şi am dormit puternic, cu automatul
lângă mine, cu pufoaica alături, descoperit, întors la perete. Dimineaţa,
bătrânul se îmbrăca şi mergea încet în grajd, aveau cinci oi şi două vaci; au
avut porc, dar l-au tăiat de Crăciun. A trecut o zi, au trecut două, au trecut
nouă; femeia mă îngrijea, nu ştiam cum să-i mulţumesc. Aveam Biblia la
mine. Şi moşneagul avea Biblie. Citeam, mergeam dincolo, în camera
cealaltă, şi mă rugam lui Dumnezeu, şi-i mulţumeam: „Doamne, ce mi-ai
dat mie, Dumnezeule Cât noroc...". Primăvara fiind, în luna lui martie, s-a
înnourat şi a început să ningă cu nişte fulgi cât unghia de la degetul mare,
ningea de nu se vedea afară. Dar n-a ţinut mult. După două ceasuri s-a
arătat soarele. Mă gândeam: săracii soldaţi! Eu stau pe cuptor, mănânc,
mi-e cald, şi ei îngheaţă, uzi, pe munte, după Vatamaniuc! Şi mă întrebam:
„Cât voi sta, Doamne, aici". Simţeam ceva. Este extraordinar, organismul
îţi spune, îţi dă semnale. Totul e să-l înţelegi, să stai de vorbă cu tine. ~mi
spunea eul meu că ceva se va schimba, nu peste mult timp, c ă binele acesta
nu va ţine multă vreme. Am zis: „Doamne, cum aş face să vorbesc cu Ion
să-mi aducă un ziar"
- Tare aş citi un ziar, lele Eugenie...
- O, dom' Gavriluţă! Stai aşa, eu trebuie să-l trimit pe al meu - adică
pe bărbatul ei - la Rădăuţi, să cumpere nişte macaroane, nişte chibrituri şi
gaz, îl trimit mâine şi-i spun să ia şi un ziar.
Văd că dimineaţa zice:
- Bă, las' că mă duc eu în grajd! Uite, ţi-am pus trăistuţa aceea cu
ovăz, în ovăz ţi-am pus zece ouă. Du-te şi le vinde în Rădăuţi şi cumpără
un pachet de macaroane, un kilogram de zahăr şi nu uita un ziar. Orice ziar,
115