Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
- Culcă-te, măi băiete, aici.
Noaptea am mai ieşit afară, am mai pândit, am mai ascultat. Nimic.
Duminică dimineaţa m-am aşezat pe un scăunel în cămăruţă la mama.
Acolo era un gemuşor. Cu greu ar fi încăput un om prin el. Livada era
îngustă până la casa mea, peste fâşia mică de pământ pe care a oprit-o
mama pentru întreţinerea ei. Privesc. A răsărit soarele. La casă, linişte.
Noaptea, cât am pândit, nu am simţit nimic. ~ntr-un târziu, soarele se ridică
sus, se deschise uşa, ieşi soţia, ieşiră fetiţele. Mă uitam cum se joacă în
grădină în nişte rochiţe albe, parcă erau nişte fluturaşi pe pajiştea cu flori.
Rochiţele pe care mi le-a dat Iani. Mi se rupea inima. A ieşit de vreo două
ori soţia la ele, le-a luat în casă la 12, au mâncat, seara au ieşit iar. Totul,
totul era normal. S-a înnoptat. Am ieşit de la mama şi i-am spus:
- Mă duc, mamă, acasă.
- Du-te, măi băiete.
M-am dus. Lângă gardul curţii mele, m-am aşezat pe burtă. Stăteam
şi mă gândeam aşa: Ce să fac Mi-e dor de copii, mi-e dor să intru în casă,
să stau de vorbă cu soţia, dar ceva mă îndemna să mai zăbovesc. După două
ore, venea trenul de Constanţa, aş fi plecat la Bucureşti; nu ştiam ce să fac,
să rămân, să plec de dimineaţă, de noapte...
Când a plecat Bălănescu de la bucătăria lui Iani, a luat cu el un cuţit
ca acelea de înjunghiat porci. L-a pus în buzunar, în haină, înăuntru.
Stând el în răcoarea nopţii, nu la temperatură înaltă, îşi zicea: Ce prost sunt
eu. Deştept e Iani. Aşa este. Să mă duc la Bucureşti Să intru în casă Dar
i-am scris soţiei că nu vin, i-am trimis pachet. Va spune că într-adevăr o
controlez şi eu nu vreau să simtă treaba asta, că poate totuşi o prind
vreodată! Am să mă duc la Bucureşti, am să vin data viitoare, sâmbăta
viitoare. Şi iată că e târziu, ora de tren se apropie. Aşa mă frământam, dle
Vatamaniuc...
Când mă gândeam eu să plec, o mişcare la poartă. Tresar ca muşcat
de viperă. Nu mă scol de jos. Privesc, culcat cum sunt, printre ulucele de la
gard. Văd într-adevăr namila, pe Ion, pe cel menţionat în cele două scrisori.
Vine încet, încet, încet, se opreşte în faţa geamului şi se uită în dreapta, în
stânga, se uită înapoi la poartă: totul linişte. Nu s-a uitat jos, după gard.
Nici nu ar fi văzut ceva, era întuneric. Eu stăteam în iarbă, pe burtă. Se
duce, face un pas, merge lângă geam şi bate: un semnal - de două ori câte
două bătăi, apoi trei. Imediat se aprinde lampa, se deschide uşa şi Ion intră
înăuntru.
Dle Gavril, am pipăit cuţitul, au trecut fiori prin mine; am trecut
gardul în curte şi m-am dus lângă geam. S-au auzit clinchete de pahare,
furculiţe, cuţite şi după aceea s-a făcut linişte. S-a stins lampa. Stau un pic
şi bat la geam. Bat de două-trei ori. Insist şi strig:
- Mărioară, Mărioară!
219