Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

264
Constantin Hrehor
oblonul de fier, de peste o sută de kilograme, a căzut peste mine. Norocul
nu m-a părăsit, adică Dumnezeu m-a prins în palmă - grămada de nisip era
încă înaltă şi oblonul nu a căzut de prea sus, apoi, în pufoaică fiind, lovitura
a fost amortizată. Am suferit un traumatism puternic, am fost învineţit, dar
coloana vertebrală nu mi-a fost ruptă. Mi s-a întrerupt respiraţia şi am căzut
de-a dura pe o movilă de nisip. Era o noapte răcoroasă, spre dimineaţă deacum,
mi-am revenit şi am auzit asasinul, căruia Dumnezeu i-a întrerupt
planul, cerându-şi scuze că, din greşeală, a lovit propteaua oblonului...
C.H.: Din nou în Bucovina...
Gv.V.: M-am întremat cât de cât şi mi-am făcut lichidarea. Lovit,
cam strâmb, dar sănătos în general, am venit la Suceviţa şi am rămas la sora
mea vreo două luni. Ştiam o poieniţă pe-aproape, înconjurată de molizi;
stăteam acolo pe o pătură în soare de toamnă, de după-amiază până pe la
orele 4-5 seara, când pleca soarele şi se lăsa umbra. Nu beam alcool, nu
fumam, stăteam în ozon bun, mâncăm, beam lapte mult, apă curată şi astfel
m-am refăcut repede. Două luni mi-au ajuns. Trebuia să-mi caut un rost.
M-am orientat spre Bucureşti. Dar pe cine ştiu eu acolo Cercetez şi îl aflu
pe Ichim, pe un frate al cumnatei mele, al soţiei fratelui meu Avram. Am
ajuns la el. Precaut, acesta îmi spune astfel:
- Măi Gavrile, la mine nu poţi locui, căci în acest bloc - pe Calea
Moşilor nr. 10 - vine deseori controlul, verifică dacă nu sunt străini care fac
probleme la plata întreţinerii. Dar am un atelier în beci, unde lucrez eu ca
instalator, nu are geamuri dar ai gaz metan şi poţi încălzi ceva, poţi găti;
batem doi ţăruşi şi facem un pat, vei sta aici până îţi vei găsi ceva mai bun.
- Bucuros!, exclam eu, învăţat cu „vilele" mele subterane.
M-am dus în beciul lui şi m-am angajat la lucru pe un şantier. Nu era
rău în beci; pentru că nu erau geamuri, am spart eu lângă uşă, cu un fierbeton
mare, pe care l-am adus de pe şantier, o găurice de mărimea unei
nuci, ca să vina puţin aer pe-acolo. Necazul mare era că nu mă lăsau
şobolanii să dorm. Tare mulţi şobolani erau, toată noaptea treceau peste
mine chiţcăind. Ii mai speriam eu, dar iar veneau. Am stat câteva luni bune
acolo. Securitatea m-a descoperit că lucrez pe şantier, dar nu ştia unde
dorm. Eu, de pe şantier, mergeam pe ici, pe colo, prin oraş, pe o stradă o
dată, altă dată pe alta, pe sub un bloc, intram într-un magazin, repede
ieşeam pe dincolo. Mă pierdeau, intram în beci la mine, nu ştiau unde
dorm. De noapte mă sculam şi veneam pe şantier. Când veneau ei să vadă
măcar dincotro vin, eu deja aşteptam de două ceasuri în curte. Până l-a
urmă însă au descoperit unde dorm. Eram în pericol. Nu ieşeam nicăieri.
Mă baricadam bine acolo, iar ziua eram la serviciu cu băieţii, nicăieri nu
ieşeam. Duminica citeam câte un ziar înăuntru. Lumină aveam. La un
moment dat, inginerul mi-a dat mie să fiu gestionarul maşinii; eram
încărcător pe o maşină „Steagul Roşu"; o maşină mare, un camion. Aveam