Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
Astfel gândind am luat-o în diagonală, să nu mă izbesc de linia lor, să ies în
capătul liniei, în făget, în spatele lor. Era o metodă pe care o aplică
mistreţul, care nu iese din desiş decât cu foc de puşcă.
Am ajuns până în marginea făgetului şi am făcut zgomote acolo. Ce
fel de zgomote Păşind în dreapta şi în stânga, foşnind... Frunza era
îngheţată, fiind ziua cald şi noaptea ger. Foşnea tare, cum plesneşte gheaţa.
Şi mă opream, ascultam dacă nu vine ceva de la deal, din partea de sus, prin
desiş. N-am auzit nimic. Asta însemna să stau pe loc, că nu e nimic prin
desiş. La un moment dat, aud în faţa mea zgomote. Mă retrag după un
brădănel stufos şi intru jumătate sub el, cu picioarele afară. Pun carabina
jos, dezasigur automatul, cu degetul pe trăgaci privesc printre crengile
brădănelului stufos crescut într-un loc liber. Iată doi securişti! Vin din faţă,
vin spre mine. Pe partea cealaltă a brădănelului s-au oprit. Ridic privirea
printre crengi şi mă uit. Unul din ei avea ochii albaştri, cel mai mic (a
apărut ca martor al acuzării la proces), cel înalt sta descumpănit. Dacă
întindeam mâna, îi prindeam de picior. Să mă ridic, ce să fac Duc o luptă
extrem de strânsă cu mine. Să mă ridic să-i somez, ce vor face ei
întotdeauna, în situaţii mai complicate, am stat până în ultima fracţiune de
secundă, stăpân pe mine, încrezător; nu mă temeam că vor avea fracţiunea,
clipirea de ochi decisivă, eram stăpân pe situaţie. Mă uitam să văd ce vor
face. Am fost într-o situaţie cumplită. Norocul a fost de partea mea.
La bordei se trăgea. O voce a strigat: „Nu mai trageţi!" Câteva
automate au răpăit mai departe. Unul din soldaţii din raza mea a întrebat:
- Au descoperit bordeiul sau...
~ncă înainte de a ajunge la bordei ei trăgeau prin desiş. Le era frică să
înainteze fără foc. Trăgeau în faţa lor, se mişcau unul lângă altul.
- Oare a căzut ceva, întrebă unul dintre ei.
- Nu ştiu, ridică din umeri celălalt. Tu ia-o pe aici şi eu pe aici..."
Unul a luat-o la deal de brădănel şi unul la vale. în clipa aceea, dacă ar fi
întors capul, îmi vedeau picioarele. Dar ei s-au dus înainte. Nu erau oameni
antrenaţi pentru pădure, erau nişte soldaţi, Dumnezeu ştie din ce parte a
ţării, care au făcut instrucţie cum au făcut, dar nu erau înfrăţiţi cu codrul
cum eram noi. Noi vedeam şi veveriţa, vedeam ciocănitoarea, pasărea
aceea care e verde cum e muşchiul copacului, o vedeam când mişcă acolo
sus, nimic nu scăpa nevăzut. Or ei au trecut pe lângă mine şi nu mi-au
văzut picioarele care erau afară. Şi dacă mă vedeau, unul era pe dreapta,
altul pe stânga, ce puteam face eu Nu-i aveam pe amândoi alături, să-i
somez. Dacă eu trăgeam în unul, trăgea celălalt în mine. Dumnezeu a fost
cu mine! Ei au trecut pe lângă mine, eu m-am întors, m-am aşezat pe şezut
şi mă uitam cum pleacă la vale, spre bordei. N-au mers mai mult de vreo
cincisprezece metri. S-au aşezat, unul colo şi unul colo. Peste pârăuaş era
bordeiul nostru, la alţi zece metri. La un moment dat văd că cel de la deal
101