Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

230
Constantin Hrehor
„Dăm lovitura când vom fi de gardă. Am să pun pe unul din voi la
depozitul de muniţie, un gradat, la poartă un caporal de-ai noştri şi la Statul
Major un sergent. Eu o să dau alarma să vină ofiţerii regimentului aici şi
noi îi vom aresta; punem mâna pe conducerea regimentului; pe voi vă fac
ofiţeri, comandanţi de companie şi de batalion; iau comanda regimentului
şi plecăm cu tancurile să eliberăm deţinuţii din Gherla, îi înarmăm şi
plecăm cu ei la Aiud şi începem să eliberăm ţara de comunişti". Dar cum
de cele mai multe ori se întâmplă în istorie, şi acum un trădător a anunţat pe
comandant. Comandantul a chemat forţele, s-a dat o alarmă adevărată şi au
năvălit acolo vreo douăzeci de ofiţeri, au încercuit regimentul. Au fost
arestaţi sergenţii; iniţiatorul Mărgineanu nu era în unitate în momentul
acela. A aflat şi a fugit în munte, dar după două-trei zile - el avea o prietenă
într-o comună, lângă Prundul Bârgăului -, coborând într-o noapte la ea, se
vede că nu avea nici un fel de cunoştinţă despre viaţa de pe munte, cum
trebuie să trăieşti într-o totală clandestinitate, a fost prins. Nu s-a gândit că
pândarii chiar acolo îl vor aştepta. L-au condamnat la moarte. A fost dus la
Gherla, i s-au pus lanţurile pe mâini şi pe picioare. Era la Zarea, în acel loc
de tristă celebritate, în impozanta închisoare ctitorită de austro-ungari, în
vremea Mariei Tereza. Acolo erau un podium şi o spânzurătoare; podiumul
era în afara peretelui; cel osândit, căruia i se punea „cravata" la gât,
rămânea suspendat în aer. Era o sperietoare, o relicvă amintind orori
medievale; comuniştii rezolvau problema mai simplu, modern, prin
împuşcare. Locotenentul major Istrate venea în fiecare zi cu revolverul şi-i
striga lui Mărgineanu în ureche: „Uite, măi banditule, cu ăsta eu te
împuşc!". Teroare, bătaie, sânge, foame multă. Acest locotenent sălbăticit,
Istrate, i-a scos unghiile de la mâini şi de la picioare cu un cleşte-patent şi
apoi l-a împuşcat. Am stat cu doi sergenţi din grupul Mărgineanu, cu unul
Coşoreanu dintr-o comună din Dolj şi cu unul din Râmnicu Vâlcea, un
băiat excepţional, ca Vasile Motrescu, pe care tare aş fi vrut să-l am lângă
mine în pădurile Bucovinei...
Şi acum să mă întorc la „civilizaţia" celulelor. Izolarea de fiecare
dată însemna moarte. Cum auzeai ordonându-se deplasarea acolo, chipul
morţii se arăta pe loc. Câţi n-au pierit acolo! Drăgan şi Cioca..., şi câţi
legionari macedoneni, în '56-'57!
Câte nu s-au întâmplat pe întreg teritoriul ţării! Istoricii, manualele
şcolare ar trebui să rezerve capitole masive acestui flagel al temniţelor,
pagini de neuitat despre teroarea comunistă. Ce să mai spun
Singura cale de ieşire de sub presiune era evadarea. O cale
excepţională, cu riscuri extraordinare. Voi da spre consemnare câteva
nume, pe care nu vreau să le trecem cu vederea, de luptători dârji împotriva
comunismului: preotul Şuşman, la Oradea, colonelul Arsenescu, în munţii
Argeşului, coloneii Huţa şi Huşneanu, în Banat, dar şi neamţul Carol,