Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
Dumnezeu mi-a deschis o portiţă salvatoare. Am zis:
- ~n alt loc nu putem sta, decât în podul grajdului de la mănăstire.
Pentru nimic în lume nu se va gândi cineva că vom fi acolo. Sunt atâtea
maici, atâta vânzoleală..." Era fân mult; în fiecare dimineaţă venea câte o
măicuţă şi lua câte un braţ de nutreţ. Am adunat fânul din fundul podului şi
l-am clădit în faţă, să fie la îndemână, să nu aibă de urcat în pod, unde ar fi
putut să ne descopere. Am rămas pe scândurile podului, am golit podul şi,
printre scândurile pereţilor urmăream ce se întâmplă afară. Am văzut
câteva vite şi douăzeci şi două de oi ale gospodăriei mănăstireşti. Pe locul
viran din preajmă opreau aproape în fiecare dimineaţă două tipuri de
maşini, din una ieşeau douăzeci şi două de oameni, din alta treizeci şi cinci.
Coborau şi câini lup care îi însoţeau pe oamenii aceia în toate părţile. Noi
eram la cincizeci de metri de ei şi-i vedeam bine. Teama noastră nu era faţă
de câinii agenţilor, ci de fânul care zilnic scădea.
~n fiecare dimineaţă puneam câte un braţ la îndemână, în diferite
părţi, şi maica, f\ră să-şi închipuie, cânta cu evlavie „Mormântul Tău,
Mântuitorule...". Grav, fânul se subţia!
C.H.: De unde aveaţi apă
Gv.V.: Cam la două-trei nopţi ieşeam de sub streaşină pe unde am
intrat, aveam bidoane pentru apă, coboram cale de vreo cincizeci de metri
până la izvorul care alimentează iazul mănăstirii, beam câteva guri de apă
rece şi ne umpleam vasele pe care le puneam unul în sân, două în buzunare,
întorcându-ne cu mare grijă. Dar cum am ajuns acolo Am venit de la
Ioniţă trecând apă din preajmă, din vecinătatea mănăstirii, am trecut lunca
în genunchi, am stat la pândă până ce drumul s-a făcut liber. L-am trecut cu
repeziciune de sălbăticiune în zona bisericii săteşti, am închis poarta,
adăpostindu-ne sub streaşină gardului. Pe sub grajd era un gard înalt de
vreo doi metri. Am lăsat rucsacii jos, m-am aşezat în genunchi şi Gheorghe,
urcându-se pe mine, a ajuns peste gard. De acolo l-a prins de mână Ion,
le-am dat raniţele şi au mers tiptil pe sub streaşină. La fel şi eu, am sărit
peste gard - ei mi-au întins o puşcă, să am de ce mă prinde. Am intrat pe
sub streaşină într-o beznă ca smoala. Păturile care trebuiau să fie nelipsite
erau la bordeiul descoperit de securişti; Ioniţă mi-a dat o pătură, ceilalţi le
aveau cu ei. Uneori mai aveam rezerve prin unele locuri, pentru situaţii
neprevăzute. Au început să huruie maşinile, să latre câinii pe toate uliţele,
ca la foc, ca şi cum ar fi intrat lupii în sat. Oamenii satului erau nelini ştiţi,
epuizaţi, în tensiune, în nesiguranţă.
Dimineaţa ne-am orientat, ştiam ce aveam de făcut cu fânul şi cu
maicile care veneau să hrănească animalele.
Din pod coboram în interiorul curţii mănăstirii, pe lângă zid, în
genunchi, ca să nu ni se vadă pufoaicele înnegrind zidul, mergeam după
apă; ne făceam nevoile fiziologice pe palete de fân pe care le puneam la
105