Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

106
Constantin Hrehor
îngheţat sub streaşină. Era un ger oribil, răbdam de foame câte două-trei
zile. Nu am dormit un ceas. Pândeam prin spărturile scândurilor - mergeau
maşini cu soldaţi, îi duceau în munţi; se întorceau şi îi schimbau cu alţii
care intrau în activitatea de poteraşi. Inimaginabil! Aveau maşini, telefoane,
radio, muniţii, câini, bani de la stat, iar noi nu aveam decât frică, foame,
sete, ger! Ţineam bidoanele cu apă în sân, ca să nu îngheţe. Am mai trăit
acest fel de privaţiuni şi în alte locuri, îmi amintesc cum odată, o zi întreagă
am stat pe burtă într-un răzor de porumb, nu altfel decât în această poziţie
trebuind să-mi rezolv necesităţile fireşti, fiziologice. Orice mişcare, orice
clătinare de porumb era supravegheată de patrulele împrăştiate pe dealuri.
Aşa am stat oarecând şi între rândurile de cartofi din livada cantorului
bisericesc Nicolae Bodnărescu; el m-a văzut şi mi-a adus câteva mere şi nu
a spus nimănui nimic...
Am luptat în condiţii de neimaginat. Dar peste toată tehnica de care
beneficia Securitatea, una era cea mai periculoasă: vânzătorii, oamenii
recrutaţi pentru a ne prinde. Fără aceşti inşi duplicitari, forţele lor, toată
strategia Securităţii ar fi avut mai puţin efect, pe jumătate. Gerul ne
zdrobea; stăm cu mâinile sub pătură, sub haine, când strângeam armele ni
se lipeau mâinile de oţele. Trei săptămâni am îndurat austerităţile, am
consumat pâinea, slănina şi carnaţii, îngheţate toate.
într-o noapte am hotărât să plecăm, cu tot riscul. Unde La Ioniţă
Procopciuc. Am repetat acelaşi mod de deplasare. Am ajuns iarăşi în şură,
până a se instala agenţii în pândă. Căci aceştia intrau în misie pe înserat,
când se liniştea satul. Când s-a înnoptat am luat legătura cu Ioniţă, ne-a
chemat în casă şi am mâncat ceva cald; a mers la Nataliţa şi mi-a adus
alimentele rezervate mie, celorlalţi doi le-a dat el hrană rece. Ştiam că spre
izvorul care aduce apă în heleşteul mănăstiresc nu-s primejdii şi că
de-acolo pădurea-i aproape. Pe pârâul Neagului, care e la mică distanţă, la
cabane, era pază. Am trecut pârâul şi am urcat într-un anumit loc al
Dealului Neagu, unde sunt nişte pietre uriaşe. Numai din vale era intrare
spre acea „cetate" şi era un loc excepţional pentru supraveghere, în vale
aveam pârâul, sursa de apă şi o pantă abruptă, strategică, în stânga erau
lucrări silvice, de la deal nu putea veni nimeni, căci erau pereţii de stâncă.
Maşinile hăitaşilor veneau pe pâraie până când nu mai puteau urca; de
acolo, activitatea era preluată de poteră.
Eram într-un loc foarte bun, chiar şi dacă ne-ar fi descoperit
urmăritorii, noi aveam loc de tragere, iar ei nu aveau cum să se retragă.
Asta urmăream: să nu mai fim de găsit la locul de unde au primit foc.
C.H.: Foarte interesant! Când am vizitat împreună acel loc plin de
amintiri, şi bucuroase şi triste, m-am convins câtă abilitate aţi avut, ce forţă
diabolică în anii aceia tineri...
Gv.V.: Am stat acolo o lună de zile, sub un brad. O lună de zile de