Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

92
Constantin Hrehor
A mai scobit şi a găsi sticla cu cartuşe. Gheorghe Chiraş a pus sticla acolo
şi a înfipt băţul; după acest reper ar fi nimerit locul, în miez de noapte,
smoală putea să fie. Motrescu a găsit băţul, a găsit sticla. Venea de la
Putna, de la şaizeci kilometri, ocoli într-un teren necunoscut şi a găsit sticla
cu cartuşe în pământ! Vă închipuiţi ce instincte aveau oamenii muntelui
Când a găsit el sticla nu mai era nevoie de altă dovadă că noi suntem prin
apropiere. A căutat mai amănunţit, făcând cercuri foarte strânse. Mai la
vale, pe marginea pârâului, a găsit bordeiul nostru. Am spus că era spre
toamnă. Am făcut bordeiul şi ne-am dus după alimente, să fim bine
aprovizionaţi peste iarnă.
Drumul era foarte lung de acolo până în sat, evitam anumite puncte
periculoase, anumite locuri de trecere. Făceam ocoluri mari prin desişuri,
pe unde circulau mistreţii, în comună am stat vreo trei zile. Vasile Motrescu
s-a instalat în bordei; noaptea îşi făcea mămăligă...
Aşadar, Vasile ne-a găsit bordeiul. S-a instalat ca vulpea în vizuina
bursucilor; s-a dus şi a împuşcat un căprior, mălai a mai găsit acolo; suferea
însă de o mare nelinişte. Zi şi noapte nu dormea. Nu ştia cum se va
întâmpla întâlnirea cu proprietarii. Noi, când plecam de la bordei,
camuflam intrarea, plantam un brăduleţ verde pe bordei, brăduleţi împrejur,
multe semne. Era imposibil să intre cineva şi să nu dărâme unul din
semnele care le puneam noi, să nu le deranjeze de la locul lor.
Am venit. De la distanţa de o sută-două sute de metri, după ce i-am
lăsat pe fraţii Chiraş cu rucsacele, fără greutate la mine, liber pentru
acţiune, am mers să controlez semnele. ~ntr-un loc, am văzut că cele două
paie pe care le-am legat eu de o parte şi de alta sunt rupte. Vasile a făcut
între timp explorări în jurul bordeiului. Toate cele cinci semne le-a mişcat
de la locul lor, fără a le da importanţă. M-am dus dincolo. Şi pânza de
păianjen era ruptă; eu n-o rupeam, o lăsam întotdeauna acolo, căci era un
indiciu. După ce treceam printr-un alt loc, cu ai mei, puneam la loc
semnele. Dincolo, cetina pe care am aplecat-o eu nu mai era la locul ei, era
tot aplecată, dar nu era unde am pus-o noi. Luând-o în piept, creanga s-a
dat la o parte şi n-a mai venit la locul ei. Era pericol. Am mers la ai mei şi
le-am spus:
- La bordei a intrat cineva.
C.H.: Era ziua de-acuma, nu
Gv.V.: Spre seară. Am plecat noaptea din comuna Suceviţa, am
călătorit, ne-am odihnit, am stat toată ziua sub greutate. Spre după-masă, pe
la patru, am ajuns. Ai mei s-au alarmat. Am păşit atenţi spre bordei.
Bănuiam că e cineva. Ne-am zis: nu intrăm. Facem o pândă, trebuie să iasă
intrusul. La noapte trebuie să iasă afară. Am auzit la un moment dat, de la
vale, „plisc!", în faţa bordeiului. Ne-am dat după o tufă şi am văzut un om.
Puşca era jos, strângea nişte vreascuri de aprins focul, surcele de brad,