Constantin Hrehor - Muntele marturisitor.pdf - Despre demnitate

Muntele m\rturisitor
evacuare. Familia Sireteanu era bogată, avea o livadă ca la mănăstire, cu
peste o sută de pomi fructiferi din cele mai alese soiuri, sădiţi de mâna lui
Vasile. Când şi-a găsit casa arsă şi pomii tăiaţi, căci s-a făcut acolo câmp
deschis, să se vadă până în capătul satului, să nu vină inamicul, să-i ia prin
surprindere, s-a îmbolnăvit şi a murit. A rămas soţia cu cinci copii: patru
fete şi un băiat. Valerian, băiatul, Nataliţa, Paraschiva, Minodora şi Vica.
Paraschiva era cea mai mare, s-a măritat tinerică. Acasă a rămas fată de
nădejde Nataliţa. Valerian era în armată. Nataliţa umbla cu căruţa (avea cal
şi căruţă), la pădure după lemne şi la câmp. Era o fată deosebit de
frumoasă, de curajoasă, cu toate calităţile pe care trebuie să le aibă o fată de
gospodar. Avea ochii albaştri, mari, expresivi, părul blond, încât jurai că e
nemţoaică. Fraţii Chiraş mi-au spus: Gavrile, pe data de... să fim în fundul
Drăguşinului. Am stabilit un loc unde va veni Natalia cu căruţa să încarce
nişte lemne de foc, acolo ne va aduce un sac de făină, de mălai. Luăm
repede sacul şi plecăm...
Ne-am aşezat pe pârâu cam la o sută de metri unul de altul să
supraveghem dacă nu e urmărită de cineva. A trecut de primul, a trecut de
al doilea, iar din urmă nu venea nimeni. Eram sigur că este liberă. La al
treilea trebuia să oprească; am coborât repede, am luat sacul cu făină,
ne-am retras înapoi în pădure. Atât. Dar a fost de ajuns ca să privesc în
ochii Nataliţei şi ea să privească la mine. Nu mă văzuse până atunci. Nu
ştiu cum m-a văzut ea, ţin minte însă că jucau lacrimi în ochii ei; eram un
tânăr de 24-25 de ani.
Ea avea 18 ani. Mi-a intrat în inimă această fiinţă, frumuseţea ei,
ochii şi curajul ei. Am spus: Eu cu fata asta trebuie să mă întâlnesc
neapărat! Mi-am luat (cum impropriu se spune) inima în dinţi şi m-am
interesat unde locuieşte, într-o noapte am folosit toate metodele mele şi am
ajuns într-o şură acolo; am luat la mine carne pentru ca să mă pun bine cu
câinele. Asta era prima grijă. Câinele a lătrat, iar după ce i-am aruncat
prima bucată de vânat a tăcut. Eu mi-am văzut de treabă. Mama ei era
bolnavă de picioare, casa lor era arsă. Muncile le făceau fetele; Valerian,
fiind mai mic, nu putea munci, aşa că, fetele, Paraschiva şi Natalia, cu
mama lor, au cărat căpriori şi bârne să-şi facă o casă. Mama se numea
Rahila Sireteanu. Era soră cu Ion, cu Gheorghe, cu Neculai şi cu Vasile
Chiraş. Nataliţa a intrat în grajd, la programul ei, iar eu am coborât din pod
şi am stat de vorbă cu ea. Când m-a văzut a început să plângă. Apoi a tăcut
un timp. După aceea a zis:
- Doamne, Dumnezeule, cum ai venit"
I-am spus că am venit azi-noapte, am intrat pe aici, să nu aibă nici o
grijă, că nu m-a văzut nimeni.
- Dar câinele cum de...
- I-am dat o bucată de carne şi a tăcut.
127